Scafandrul și fluturele

Autor: Jean-Dominique Bauby
Titlu original: Le scaphandre et le papillon
Naționalitate: francez
Gen: autobiografie
Anul apariției: 1997
Nr. pagini: 136 (Pocket)
Traducere: Lidia Bodea (Humanitas) – citită în engleză
Ecranizare: The Diving Bell and the Butterfly
Alte cărți de același autor: –
Nota mea: 4/5

 
Au trecut cam 6 luni de când am citit Scafandrul și fluturele, dar pentru că eram cu foarte multe recenzii în urmă, m-am apucat de cărțile citite mai recent și le-am lăsat pe celelalte în așteptare. Problema e că memoria nu mai e la fel de proaspătă și impresiile nu mai sunt atât de puternice. Totuși, cartea lui Bauby rămâne una dintre cărțile cu cel mai mare impact asupra mea.

Nu știam absolut nimic despre Scafandru și fluture și mereu am trăit cu impresia că e o carte pentru copii. Am auzit prima dată titlul ăsta când a apărut și filmul în 2007 (pe care încă nu l-am văzut), dar nu știam pe atunci că e și o carte. Mai bine, pentru că a fost o adevărată surpriză. Din păcate am citit cartea în engleză, deși mi-ar fi plăcut să o citesc în franceză. N-am găsit-o nici așa, nici în română, așa că am citit-o cum am avut-o. În engleză titlul e The Diving Bell and the Butterfly. Pentru cei ce nu știu ce-i ăla un „diving bell” (nici eu n-am știut), e un dispozitiv cu care oamenii puteau să se scufunde în ape adânci. Arată așa. Fragmentul din carte unde explică titlul e următorul:

My diving bell becomes less oppressive, and my mind takes flight like a butterfly.

Mi-ar plăcea să știu cum e în franceză, pentru că, deși în engleză are sens, totuși un scafandru nu-i totuna cu un diving bell… În fine, mă macină chestia asta, nu vă mai stresez cu ea.

Despre ce e vorba în autobiografia lui Jean-Dominique Bauby, pentru că, din nefericire, e o autobiografie. Eu am fost un pic șocată când am citit prezentarea cărții pe Goodreads: în 1995, editorul șef al revistei Elle, J-D Bauby a suferit un accident cerebral în urma căruia a rămas paralizat și singurul „lucru” pe care îl putea controla pe corpul lui era ochiul stâng. Cu el vedea, cu el comunica, cu el a scris cartea despre care vă vorbesc. Dictându-i litera cu literă fiecare cuvând și propoziție lui Sandrine, ortofonista lui.

Afecțiunea lui Bauby se numește „locked-in syndrome” și prima dată când am auzit eu de ea a fost într-un episod din House. M-a tulburat atunci, m-a tulburat și când am citit cartea și mă tulbură de fiecare dată când aud și când mă gândesc la ea. Prizonier în propriul corp, să nu poți mișca nimic, să nu poți mânca (nici singur, nici cu ajutor), să nu poți controla nimic, să nu poți comunica cu oamenii (decât foarte greu), să nu poți face absolut nimic. Iar Bauby își povestește toată experiența în autobiografia asta. Povestește, de asemenea, și despre munca lui, despre revistă, despre familia lui, în special despre copii, dar și despre cât de imposibil devine totul. Povestește, de fapt, despre o grămadă de lucruri care îl definesc, despre tinerețea lui, despre pasiunea pentru călătorii, despre iubirile lui, despre ziua fatidică în care a ajuns în starea asta, despre locurile în care ar vrea să fie, despre alte timpuri și despre evadarea din realitatea care i-a devenit normalitate.

Jean-Dominique Bauby a murit la două zile după publicarea cărții lui, dar aceasta rămâne o mărturie incredibil de dureroasă despre o experiență absolut chinuitoare și îngrozitoare.

Când mi-am completat un profil pe un site de socializare, era acolo o întrebare: „Cine te inspiră?”. Tocmai citeam Scafandrul și fluturele și când am terminat-o, am completat fără nici o ezitare: Jean-Dominique Bauby. Mă inspiră oamenii care nu se dau bătuți, care oricât de gravă le e situația, oricât de imposibilă recuperarea, oricât de fatidică soarta, nu renunță. Nu se dau bătuți până când butonul de oprire se declanșează singur. În rândurile lui Bauby razbate pofta lui de viață, dorința de a face, de a continua să facă milioane de lucruri, de a simți milioane de sentimente, de a trăi milioane de momente. Și, nu mai poate. Dacă e vreo lecție pe care trebuie să o învățam din cărticica asta, atunci asta e: nu te da bătut cu nici un preț, nu te lăsa pradă nici măcar bolii, invingerii complete, pentru că încă mai ai un ochi care să te ajute să trăiești.