Duminica exorcizării

Weekendul ăsta l-am petrecut la Viena. Dar amân puțin relatarea despre el, pentru că weekendul ăsta îl voi ține minte mereu ca pe o răvășire de emoții și sentimente: nerăbdare, bucurie, entuziasm, teamă, pe alocuri dezamăgire, înapoi la speranță, fericire, explozie de energie, uitare de sine și multe, indescriptibil de multe altele.

Am ajuns în țară ieri, undevă în jurul orei 18. Am intrat în casă, am lăsat bagajele și am alergat până la grădinița din spatele blocului. Eram pusă pe ceartă, eram supărată pe cineva, căutam un vinovat pentru că citisem pe internet despre câteva dovezi clare că în țară se fură. Am ieșit val-vârtej din grădiniță și-am alergat înapoi către casă pentru a lua mașina și a ne deplasa în altă parte a orașului, să voteze și Sotzu’. Mi-am vărsat nervii înfigându-mă în claxon când o domnișoară mi-a tăiat calea și era să ne facem zob, pentru că distinsa a tăiat 3 benzi fără a semnaliza. Nu eram nervoasă pe ea, de fapt, pentru că eu nu mă enervez în trafic, dar căutam acel vinovat. Dacă eram față în față, aș fi bătut-o. De nervi, de o senzație de impotență a mărșăviilor care am auzit că se întâmplă prin diaspora și prin diverse secții de votare autohtone. A votat și Sotzu’, ne-am întors acasă, în fața televizorului, cu laptopurile în brațe, așteptând ora 9. Așteptând  cu un pic de teamă să nu se confirme ce vedeam la știri.

S-a făcut ora 9, oră la care eram deja praf cu nervii. Încă mă miram că politica mă afectează în halul ăla. Nu m-a interesat niciodată, nu știam mai nimic din ce face stânga, ce face dreapta. Țineam cu câte unul în funcție de nu știu ce criterii, dar anul ăsta, ca niciodată, am citit tot ce-am prins, am ascultat tot ce s-a filmat, am cântărit tot ce-am aflat. Și i-am dat votul meu lui Iohannis, dacă nu pentru toate celelalte dovezi că e președintele pe care mi-l doresc pentru România, măcar pentru declarația asta: „Decât să fiu mârlan, mai bine pierd”.

Nu m-am putut bucura pe deplin, diferența era prea mică, rezultatele erau de la ora 19, era imprudent să îl declar președinte, mai ales că aveam deja un precedent în persoana lui Geoană. Nici când procentele pentru el continuau să crească nu m-am putut bucura în voie.

Trebuia să scap de toată tensiunea, să exorcizez toți dracii care jucau hora prin mine, așa că m-am dus cu Anca, Elena, Nebu, Cristina, Richie, Dan, Alexandra, Cristi  și alții în Centru să scandăm. Nu știam pentru ce, dar aveam nevoie de o eliberare.  S-au strigat de toate în Centru, de la „Cine nu sare, cine nu sare, ori este cu Ponta, ori e prost de moare”, până la „Klaus, Klaus, scapă-ne de Mickey Mouse”, „Victorie”, „Libertare”, „Demisia”, „Ponta, nu uita, Timișoara nu te vrea” etc. A fost și-acolo o avalanșă de emoții, dar cel mai puternic a fost solidaritatea cu diaspora. Citeam fiecare câte un status al prietenilor de prin Germania, Italia, Franța, Anglia, Spania și ne întristam pentru ce se întâmplă. Pentru gazele de la Paris, pentru ploaia de la Munchen, pentru toți cei care străbătuseră sute de kilometri pentru a-și exercita dreptul la vot. Pentru ei am scandat cel mai mult, pentru că lor, de acolo de departe de casa lor le-a păsat mai mult de viitorul țării decât le-a păsat unora cărora le-a fost lene să-și miște fizicul până la secțiile de votare, goale, la 5 minute de mers pe jos.

Mă bucur, mă bucur enorm pentru victoria lui Klaus Iohannis. Îi doresc să rămână mereu omul pe care l-am văzut la televizor, să rămâană fidel principiilor lui și să facă din România ce a făcut din Sibiu. Să nu uite că ieri am ieșit la vot și în stradă pentru el, pentru că mulți credem în valorile lui, și nu l-am votat pentru că era răul cel mai mic. Pentru că am votat pro-Iohannis.

Așa cum a spus într-un interviu de la Digi24, știu că n-are cum să repare totul peste noapte, știu că va mai dura un an-doi până să îndrepte răul, dar am speranța și încrederea că va reuși.

Vă las mai jos cu momentele pe care le-am surprins aseară în Piața Victoriei.

Pentru a face poza asta, trebuia să mă urc pe un fel de bordură înaltă. Nu prea reușeam, dar un tip a venit lânga mine, mi-a dat umărul lui să mă sprijin, m-am urcat, i-am mulțumit, dar el deja plecase.

Această poză bate selfi-ul lui Ellen de la Oscaruri 🙂 Remarcați, vă rog, zâmbetele largi, bucuria de pe fețele noastre. E pură.

Bătrânul acesta scanda alături de noi „Jos Ponta”. Era cu adevărat supărat pe el.

S-au fluturat multe steaguri, și cred că la Timișoara s-a fluturat cel mai mare steag din țară.

Copilașul acesta bătea din palme și râdea fără să știe că asistă la depunerea unei pietre de  temelie a viitorului lui.