Nunta de hârtie la Sintra

De obicei e de ajuns o singură poză ca să-mi stârnească interesul pentru un anumit loc de pe Pământul ăsta atât de frumos și să mă facă să plănuiesc o vacanță în jurul lui. În cazul Sintrei n-a fost celebrul Palat Pena, ci Pozo iniciatico, acea fântână care invocă Infernul lui Dante. Coborând în fântână, cobori, de fapt, în vintrele pământului, toate cele nouă etaje, întocmai ca și cercurile Infernului. Oh, dar cum m-am luat cu vorba.

De la început, deci. Am ajuns la Sintra în ultima zi a concediului nostru și eram foarte nerăbdătoare s-o descopăr. Dacă vă spuneam ieri că pentru Lisabona mi-a ajuns o singură zi, nu pot spune același lucru și despre Sintra. Aș fi stat cel puțin 4 zile să o descopăr pe îndelete, să îi bat străduțele, să îi urc dealurile și să mă bucur de toate palatele cu care se mândrește. Mi-a plăcut enorm de mult la Sintra și e unul dintre puținele locuri în care n-aș sta pe gânduri dacă să mă întorc sau nu.

Am plecat din Lisabona în jurul orei 12, imediat cum am ajuns cu busul de la Lagos. Ne-am lăsat bagajele în gară (2,5 euro – 6 ore parcă) și-am cumpărat bilete de tren către satelitul Lisabonei, așa cum îmi place mie să numesc orașele mai mici din jurul marilor metropole. Un dus costa 2,15 euro, iar trenurile circulă din 30 în 30 de minute. Noi am urcat în stația Sete Rivos și a trebuit să schimbăm într-o stație căreia i-am uitat numele. Dacă urcam de la Rossio mergeam direct.

În jumătate de oră am ajuns acolo și-am fost fermecată din prima clipă. Am zărit din tren Castelul Maurilor și eram mai rău ca un copil în bus; nu mai aveam răbdare până pleca, mă foiam, băteam din picior și-mi dădeam ochii peste cap la fiecare om care se așeza la coadă. După cum se vede pe harta asta, sunt două rute principale.

Ambele tururi (galben și verde) sunt pe sistemul hop on, hop off și costă 6 euro de persoană turul galben și 2,5 cel verde. Ne-am pornit pe cel galben, cu intenția de a merge la Castelul Maurilor, dar pentru că obiectivul principal al vizitei la Sintra era Quinta de Regaleira, cum am văzut indicatorul către el, am și sarit din bus și-am grăbit pasul să ajung cât mai repede. Dacă vi se pare că m-am comportat ca o nebună, nu sunteți departe de adevăr, dar atât de mult îmi doream să văd castelul ăla, și mai ales Pozo iniciatico de care vă spuneam la început. Am ajuns în fața lui și-am rămas cu gura căscată. Nu știam la ce sa mă uit prima dată: la intrare, la turnuri, să-l privesc în ansamblu. Într-un final m-am adunat, mi-am stăpânit entuziasmul și-am cumpărat biletele de intrare: 5 euro de persoană.

Cam ăsta a fost și momentul în care mi-am adus aminte că duminica aceea nu era o zi oarecare, ci 31 august, ziua în care anul trecut ne-am căsătorit civil. Sunt puțin confuză cu privire la data aniversării căsătoriei noastre, pentru că cea civilă a fost în august, cea religioasă în septembrie. Anul ăsta am decis că nunta de hartie o sărbătorim la Sintra, împreună cu cei 8 ani de când suntem împreună. Am știut eu că entuziasmul ăla nu era doar pentru că eram la Sintra și probabil de-aia m-am și calmat în momentul ăla.

Să continui cu Quinta de Regaleira. De fapt, nu prea mai am multe de adăugat pentru că eu n-am cuvinte să descriu ce-am văzut. Dacă vă descurcați voi mai bine, ajutați-mă să exprim cumva frumusețea grădinilor, a plantelor, a zidurilor, a dantelăriei de pe construcțiile din grădini. Vă provoc chiar să încercați în comentarii.

Am ajuns din nou la Pozo iniciatico, pe lângă care inițial am trecut fără să-l observăm pentru că e mascat cumva de niște roci. Dar și când am ajuns, a fost exact cum mi-l inchipuiam. De multe ori se întâmplă ca ce vezi în poze să nu corespundă întocmai cu realitatea, dar de data asta, a corespuns.

Am coborât până jos de unde porneau niște galerii subterane. Am luat-o timid pe sub pământ urmând firul de luminițe portocalii și ce-am descoperit vedeți mai jos.

Am plecat de la Quinta de Regaleira cu sufletul liniștit și bucuroasă că n-am fost dezamăgită, că așteptările mi-au fost depășite și că nu mai conta deloc toată oboseala adunată în concediul din Portugalia.

Tot urmând indicatoarele, iubirea vieții mele s-a gândit că nu-s prea dusă la sală și că aveam nevoie de mișcare. Și ce s-a gândit el? Să mă care 2,5 km până la Palatul Monserrate. „Hai, mai Iubi, că nu-i așa departe!”, zise el punându-mi gând rău. Mă iau după el, că nu mă învăț minte niciodată, și mergem la pas, la deal, la vale, prin natură. Noroc cu natura că am avut la ce să mă zgâiesc și ce să pozez că în rest, îmi venea să-l strâng de gât cu tot cu nunta noastră de hârtie.

Când ajungem la Monserrate… aaaa, pai nu intrăm că e și scump și nici nu pare interesant. N-am obiectat la intrare că nici pe mine nu mă tenta foarte tare. Nu văzusem poze, nu mă interesasem, deci nu știam ce pierd. Dar când mi-am dat seama că m-a cărat până acolo degeaba, îmi venea să mă urc într-un taxi și să plătesc de 3 ori prețul biletului, numai ca să-l învăt minte să se mai zgârcească la transportul public. Norocul lui a fost că tocmai venea un bus și ne-am urcat în el.

Următorul punct de interes de pe listă era Castelul Maurilor, zărit deja din gară. 7,5 euro intrarea, dar a meritat fiecare cent. Las din nou pozele să vorbească pentru că oricum nu știu ce să vă spun. Mi-a plăcut și asta e tot ce contează.

Pentru că se apropia ora închiderii castelelor, am mers și până la porțile celebrului Palat Pena. Părea frumos de pe harta de la intrare, însă prețul de 14,5 euro ne-a descurajat. Am fi putut să ne luăm bilet comun (Pena și Mauri) și era mai ieftin, dar nu eram foarte convinși că vrem să-l vedem și pe ăsta. Ne cam lăsau puterile și ne aștepta un drum lung până acasă. Care s-a dovedit și mai lung, dar asta-i altă poveste.

Am coborât în Sintra și ne-am plimbat puțin pe străduțe. Am văzut lucrurile astea drăguțe.

În jur de ora 19 ne-am întors la Lisabona de unde urma să ne întoarcem acasă.

Ah, ca era sa uit. Aici sunt toate pozele din Sintra.