În altă seară, Siena

Am rămas cu poveștile din ultima excursie la seara petrecută în Siena. Era chiar ziua Sotzului, așa că m-am supus tuturor dorințelor lui. Dorințe care în Italia n-au mai coincis cu cele de acasă. De parcă el ar fi Balanța în cuplu… După ce-am vizitat Palatul Pitti și Grădinile Boboli, stând și savurând o înghețată, ne-am hotărât să mergem la Siena. Deși el mai fusese, eu eram deja obosită și-mi era totuna dacă mergem. Dar, gândindu-mă că probabil n-o să vin vreodată special s-o văd, de ce să nu profităm de ocazia asta.  Așa că ne-am suit din nou în tren și într-o oră și jumătate am fost la Siena. Despre cum se ajunge de la Florența la Siena cu trenul nu mai reiau, că-i aceeași poveste. Atât doar că pentru Siena trebuie să fiți atenți la ora de întoarcere, pentru că ultimul tren pleacă spre Florența în jur de 21:30. Dacă-l pierdeți, următorul e la 5 dimineața. Noi era cât pe ce să-l pierdem. Un drum dus-întors costă 36 de euro de persoană.

Ajunși în gară, am avut supriza de a urca vreo 6-7 scări rulante, pentru că gara e în vale, iar orașul în vârful dealului. Bine că n-au fost scări normale.

Cu gândul și cu planul de acasă că ne aciuim la o terasă să vedem meciul Italiei, am luat-o în viteză către Piazza del Campo, doar că undeva pe drum, Sotzul s-a răzgândit. Mai bine căutam Panforte, că el nu pleacă de la Siena fără specialitatea ei. „Păi și cu meciul cum rămâne?” „Dă-l încolo de meci.” Și eu eram aia care suferea că nu ne uităm, pentru că abia așteptam să-i văd pe italieni manifestându-se.

Însă până să ajungem în Piazza del Campo am avut timp să fiu fermecată de străduțele Sienei. Spre deosebire de Pisa, orașul ăsta mi-a plăcut mai mult. Are o anume atmosferă, mi-a amintit un pic de Veneția, fără canale. Clădirile sunt destul de înalte, deși tot medievale, iar străduțele sunt din pricina asta mai întunecoase și mai răcoroase.

Drumul către Piazza e cumva la vale și deși la dus era floare la ureche, ne gândeam că la întoarcere ne vom blestema soarta. Dar am rămas surprinsă să constat că n-am simțit panta deloc. Mă așteptam să gâfâi de să mă ia mama naibii, dar aproape de ieșirea din orașul vechi mi-am dat seama că noi de fapt urcam de ceva vreme. Și era atât de lejer.

Într-un final am ajuns și-n piața care în poze, văzută pe net, nu m-a impresionat. Mă așteptam să fie o clădire ca atâtea altele din Florența, cu un turn înalt și atât. Bine, și o formă ușor ciudată, în formă de scoică, cică. Dar sceptică cum am fost, mi-am primit palma surprizei. Piazza del Campo e colosală. Ce nu se vede în pozele de pe net, dar sper să vă dați seama dintr-ale mele, e că piața e concavă. Deci chiar arată ca o scoică deschisă.

Clădirea impunătoare este Palazzo Pubblico, adică primăria. Nu mi-a plăcut forma asta nici în Florența, nici aici, dar Torre del Mangia e foarte înalt și mi-ar fi plăcut să urc în el. Panorama orașului și a împrejurimilor cred că e deosebită.

În piața asta interesantă se țin curse de cai de două ori pe an. Tare mi-ar plăcea să văd așa ceva. Chiar, pentru asta m-aș întoarce la Siena. Mi se pare un eveniment deosebit și cred că atmosfera e extraordinară. Când nu aleargă cai pe acolo, lumea se trântește pe caldarâm. Ceea ce am făcut și eu cu o deosebită plăcere.

După ce abia m-am ridicat de jos, cu buza umflată că nu ne uităm la meci, am luat-o către Dom, că am citit eu pe net că are un turn în dungi albe și negre. Mi-am zis că trebuie să fie interesant. E.

Dar și mai interesant și de-a dreptul sclipitor e Domul. Tare rău îmi pare că n-am intrat și înăuntru, dar m-am bucurat să-l admir și pe dinafară.

Cam atât am văzut în frumoasa Siena, dar mă felicit că mi-am învins lenea și ne-am urcat în tren. Aș fi ratat un oraș frumos de tot.

Mult, mult de tot mi-a plăcut și chiar am pierdut câteva lucruri pe care mi-ar fi plăcut să le fac: să urc în Torre del Mangia și să intru în Dom. Bine, și să particip la cursele de cai, dar pentru alea trebuia să ne sincronizăm programul. Poate altă dată.

Pozele de la Siena sunt în acest album.