Sunt bine
A trecut o săptămână de când mama mea nu mai e, iar eu tot amorțită sunt. Nu-mi simt simțurile, dorurile, durerea, pierderea, nu simt absența. Și-aștept să mă lovească, să-mi stoarcă mai multe lacrimi decât am vărsat pe 25 februarie, aștept să mă sfâșie dorul și să mă copleșească durerea. Însă mă tem că aștept toate astea în zadar, mă tem că moartea mamei mele nu mă doare și, pe lângă faptul că-mi dezvoltă și mai multe culpe, mă și enervează.
Da, am avut timp să mă pregătesc pentru plecarea ei, m-am obișnuit cu absența femeii care a fost mamă. Da, nu mai era ea încă de când a murit tatăl meu. Da, e mai bine pentru ea, s-a terminat cu chinul și cu viața trăită degeaba. Și totuși, nu mi se pare în regulă că eu sunt atât de bine. Că nu plâng, că nu jelesc, că nu mă doare. E mama mea și nu mai e. Ar trebui să plâng, s-o caut, s-o vreau lângă mine, să nu mă pot uita la pozele ei și să îmi doresc s-o găsesc măcar în întuneric sau în vise. Nu fac nimic din toate astea și nici măcar nu vreau să încerc să răspund la întrebarea „de ce?”.
Sunt bine, prea bine la un timp atât de scurt după pierderea ei.
60 Comments
Hapi
Fara cuvinte. Un gand bun, atat.
Si RIP.
Tomata
multumesc.
Bia
Gândește-te la faptul că ești tare și călită deja, posibil să fie și acesta un motiv al faptului că suporți mai bine pierderile, iar asta nu e ceva neapărat rău. Din păcate știu ce zic 🙁
Odihnă veșnică mamei tale… Amintire veșnică sigur va fi >D<
Tomata
si eu cred ca e datorita faptului ca sunt deja calita… totusi… as vrea sa simt ceva mai puternic.
addicted
De regula asta inseamna ca strangi o durere mai mare decat iti imaginezi si vei izbucni mai tarziu. Asa a fost si in cazul unei persoane foarte apropiate mie. A fost surprinzator de bine si mirarea era aceeasi ca si in cazul tau dar a izbucnit, nu in cateva saptamani sau luni ci ani.
Dumnezeu sa aiba grija de sufletul ei si de tine! >:D<
Tomata
hm… au mai zis si alti cititori mai jos ca se poate sa rabufnesc peste cativa ani… nu stiu ce sa zic, sper sa nu fie dramatic, daca se intampla.
addicted
Oricum va fi, va fi bine intr-un final!
Cristina P
Cand a murit bunica in vara…am avut aceleasi sentimente. Cu toate ca ea m-a crescut, dar a si fost bolnava foarte mult si ne pregatiseram de asta. Am plans ft putin la inmormantare. Si de atunci, de loc. Am alte metode de a face fata problemei. Cand simt ca ma apasa prea multe plec cateva saptamani din tara si revin cu forte noi. Si evident, munca ma face sa ma concentrez pe practic.
Uite ca am facut parastasul de 6 luni acu 2 sapt si sunt ok.
Daca ai alte metode sa iti revii, nu cred ca are rost sa iti faci probleme ca vei izbucnii. Pur si simplu, asa esti tu.
Ai grija de tine.
Tomata
plecatul de acasa functiona si la mine pentru despartiri de fosti iubiti. acum, la pierderi de genul asta nu cred ca vindeca sufletul, desi sigur imi va face bine… plecam la sfarsitul lui martie, asa ca sper sa ma detasez si mai mult. dupa ce a murit tatal meu, functiona daca ma uitam la filme triste, daca citeam carti triste pentru a ma identifica cu durerea altora. acum nu simt nevoia sa fac asta.
cotos
Eu cred ca te-ai pregatit in subconstient pentru inevitabil. Uneori mintea ne surprinde, cred ca la fel s-a intamplat si acum. In orice caz, sincere condoleante.
Tomata
multumesc.
Mihaela
Odihnă, linişte şi drum lin mamei tale în călătoria spre stele, spre Dumnezeu, spre nemurire … îmi pare rău că timpul vostru împreună a fost atât de scurt, dar suficient pentru a crea legături care îţi vor influenţa hotărârile o viaţă întreagă. şi sunt sigură că în bine, că vei fi ghidată, ocrotită şi alinată de tot ceea ce a fost frumos între voi.
Mama mea trăieşte, e sănătoasă şi uneori mă întreb dacă nu cumva o apreciez prea puţin, dacă nu cumva îi ofer prea puţin din timpul meu “preţios”. Apoi îmi dau seama că ea mă iubeşte chiar şi aşa, că mă iartă orice i-aş face. Cum îmi imaginez eu că fac toate mamele.
Nicio mamă nu poate fi supărată, nicio greşeală nu îi poate schimba inima.
Te îmbrăţişez!
Tomata
si eu m-am gandit la asta. desi cu amandoi parintii mei am fost impreuna doar 26 de ani, sunt recunoscatoare pentru timpul asta, a fost un timp extraordinar, cu amintiri minunate. trebuie doar sa invat sa le dau drumul din nou, sa le scot de pe cine stie unde din subconstient.
Loredana
Frumoasa mea,
Durerile astea le ingropam in noi, dar ele revin cand teastepti mai putin. Revin cand vor ele, nu cand vrem noi. Dar cand vor reveni, da-ti voie sa plangi, lasa sa te doara.
Sincere condoleante!
Tomata
asta si vreau sa fac. asta as face acum. as plange pana la epuizare daca mi-ar veni. problema e ca nu-mi vine. cand si daca va veni momentul, ma voi abandona in el.
tibi
prea multe cuvinte sunt de prisos. condoleante!
Tomata
multumesc.
lala
Dupa cum ti-am zis in mesaj, de acum ai doi ingerasi care sa te vegheze! te pup si te imbratisez 🙂
Tomata
🙂 asa sper.
deea
Asa am fost si eu dupa ce a murit tatal meu, si eu avusesem ocazia sa ma obisnuiesc cumva cu ideea pt ca a suferit de o boala cronica si stiam cum va evolua si ce se va intampla. Si a mai trebuit sa fiu si tare, pt mama, pt fiul meu care a fost atasat enorm de bunicul lui, pt sora si fratele meu care s-au intors in tara sa-l ingroape si care n-au avut ocazia sa petreaca prea mult timp cu el in anii dinainte de a muri…asa ca am fost si eu bine si tare ca o stanca. M-a palit mult mai tarziu, ani de zile dupa… 🙁
Tomata
🙁 imi pare rau sa aud asta. si cum s-a manifestat? sa stiu la ce sa ma astept.
Ana Q.
Condoleante, draga Tomy!
Tu esti o femeie puternica si o sa fii bine! O s fii si mai bine!
Ai grija de sufletul tau :*
Tomata
merci, Ana.
Mihaela Dămăceanu
Şi eu cred că te-ai obişnuit cu gândul. Au fost cinci ani de frământări şi durere pentru tine, nu o zi, nu o lună. Cinci ani în care ai văzut toată transformarea tristă şi dureroasă. De aceea nu mai plângi acum, aşa cred.
Tomata
am plans destul in acesti 5 ani, e drept.
Sabina
Ii este mai bine acolo si tu stii asta. Ai grija de tine!
Tomata
merci, Sabina.
Hypher
În afara oricăror urări de îmbărbătare – interesant adjectiv, nu? – în afara oricăror condoleanțe exprimate în formă poetică, oficială sau de orice alt gen, vreau să-ți spun un adevăr.
Știu că știi că doare. Știu că știi că în urmă rămâne un gol. Însă toate acestea-s umplute acum de trăirile și de amintirile tale vii, puternice, pe care le ai păstrat. Plus, de rațiunea, pe care involuntar, sistemul nostru intern de echilibru psihic și vegetativ ne-o impune.
După un timp – uzual 1-2 ani, când timpul și mintea vor fi pregătite să absoarbă realitatea lipsei celui/ celei dragi, vei conștientiza la altă scară pierderea ta. Și atunci aceasta va avea o altă valoare. Nu nespărat îndreptată către suferință fizică sau emoțională, ci către recunoașterea unui spațiu paralel ca timp și localizare, din care cei dragi și plecați de lângă tine iți sunt aproape și te ocrotesc.
Iar de abia atunci vei simți, la o altă scară de perceptibilitate, pe de o parte lipsa lor de lângă tine, iar pe de alta, vei culege din plin ceea ce au sădit în tine în anii în care și-au pregătit plecarea din lumea asta.
Și tocmai pentru că ei au reușit în încercarea lor, tocmai de aceea tu, acum, încă te întrebi de ce te simți bine. E normal. E uman. Este scris în codul nostru genetic. Pentru că ești un om cu minte, suflet și pentru că te-au învățat să iubești sincer, curat și cu respect.
Tomata
am simtit spatiul ala paralel de cand a murit tatal meu, deci tot ce se poate sa il simt in continuare. si sunt nenumarate momentele in care imi aduc aminte de invataturile lor, de sfaturi si de cuvinte pe care mi le-au spus din dorinta de a ma invata ceva. s-au sedimentat bine si mi-am invatat toate lectiile. au facut treaba buna parintii mei.
Ioana
Draga mea, nu stiu cum e sa-ti pierzi definitiv un parinte, si tu, draga de tine, i-ai pierdut pe amindoi. Or sa vina si momente in care ai sa plingi, poate acum e doar amorteala, usurare, nevoie de odihna.
Te imbratisez, sper sa treci cit mai lin peste perioada asta. Imi pare extrem de rau. 🙁
Tomata
>:D< multumesc, Ioana, pentru gandurile tale.
Teodora Elena
Sper sa te vindeci. Doare, poate mai mult decat se asteapta fiecare si orice pregatire pentru acest moment nu este suficient.
Tomata
pana acum pare sa fie suficient. 🙁
Bogdan
Stiu ca acest comentariu va starni ceva controverse dar, Tommy, de ce vrei sa te distrugi? Ce preferi? Preferi sa fii in doliu pentru nu stiu cat timp, sa nu te poti concentra nici la serviciu, nici cu sotul, nici cu cainele sau cu ce mai vrei tu si cine stie ce ganduri negre sa iti treaca prin minte, sau pur si simplu sa accepti ca mama ta e in locuri mai bune, ca nu se mai intoarce si sa treci mai departe? De ce vrei ca sa adaugi tristete in plus, peste cea provocata de faptul ca mama ta nu mai este?
Cheer-up! Iti e MULT mai bine asa 🙂
Tomata
nu vreau sa ma distrug, dar suferind si plangand dupa parintii mei, e o eliberare, un pas in procesul de vindecare. iar de data asta lipseste si imi lipseste. nu cred, mi-e imposibil sa cred ca asta a fost toata durerea provocata de pierderea mamei mele…
dar cum spuneam, sunt bine.
demo
O sa fie bine, Andreea.
we all die anyway
Tomata
🙂 da, altii insa prea devreme.
Ginel
Imi pare rau pentru acest moment din viata ta. L-am trait si inca il traiesc, dupa ce anul trecut, mi-am pierdut tatal.
Ai grija de tine, din pacate, asta e viata si nu avem cum sa ii schimbam cursul.
Tomata
of, imi pare rau sa aud asta. ti-as dori ce-mi doresc si mie: sa se vindece ranile si sa ramana amintirile cu zambetul pe buze.
Andreea D.
Vorbele sunt de prisos! Calmul acesta e poate şi pentru că acum nu o mai doare boala, că te-ai pregătit din timp pentru acest moment!
Nu trebuie să fii dură cu tine!
Tomata
nu sunt dura, tocmai ca am nevoie sa fiu slaba.
silvia
Eu numesc asta the wall. După ce a murit tata, adica de 11 ani, am rămas cu o capacitate extraordinară de a plânge la reclame la detergent, în același timp devenind de piatră, aproape roboțel, în fața chestiilor care chiar ar trebui să mă impresioneze la lacrimi, chestii personale și adânci. Când dau de necaz, îmi pun armura – se vede și pe fața mea schimbarea – și dau mai departe încet-încet. Nu știu să-ți spun dacă o să treacă asta, dacă ar fi mai bine să treacă, dacă poți să faci ceva. Nu pot, pentru că după ce a murit tata nu am mai suferit alte pierderi. Dar sunt alături de tine, dacă ai nevoie de orice îți pot da, de aici, de departe.
Tomata
sa stii ca si mie mi se intampla asta. sunt in stare sa hohotesc de plans la un film cu caini, de exemplu, insa sa fiu stana de piatra la suferinta cuiva. sau care a pierdut pe cineva. de putine ori ma mai identific cu durerea aia, poate asta fac si in cazul asta. blochez in subconstient tragismul mortii mamei mele. multumesc, Silvia, si imi pare rau de tot pentru pierderea ta si mai timpurie decat a mea.
Carmen
Iti transmit si eu condoleante. Dumnezeu s-o odihneasca in pace.
Tomata
multumesc, Carmen.
Maria
Dupa ce vor mai trece niste ani, imaginea mamei tale din ultima perioada (boala) o sa se estompeze si o sa ti-o amintesti doar asa cum era cand era EA.
Tomata
of, abia daca mi-o mai aduc aminte asa cum era inainte sa fie transformata de boala.
madlen
Te-ai calit in cei cinci ani, ai plans poate prea mult si ai secat; vei izbucni cand nici nu te astepti.
Mama mea a avut grija de mama ei, buni meu, pt 2 ani pt aceeasi boala. Si acasa si cu internari si cu tratament si toate astea au daramat-o (noptile erau de cosmar). Iar atunci cand buni a murit, mama nu a plans si nici nu a jelit. Era calma. Insa la 2 ani distanta, un alt necaz a facut-o sa izbucneasca si pt pierderea mamei ei. Si viata merge mai departe cu bune si rele.
🙁
Tomata
🙁 ma gandeam ca poate se va declansa la alt necaz. si deja asa m-am saturat de inmormantari…
Stefania
Un gand bun si condoleante!
Ce e important acum este ca poti avea speranta ca mama ta si-a gasit linistea si ca poate cumva s-a regasit pe sine. Boala aceasta este crunta, incepe de fapt inainte de a ne da seama ca e ceva in neregula (si pana la diagnostic urmeaza alta perioada ciudata) si ii rapeste pe cei dragi pic cu pic astfel incat nu mai stim cand a inceput… probabil fenomenul se va incheia la fel si la final – nu stim cand am jelit, cum am jelit pentru ca sunt multe modalitati. Boala este numita si “the long goodbay”, asa ca in continuare trebuie sa ai rabdare, sa lasi zilele sa treaca, sa te linistesti. Marile clarificari vin cand nu te mai astepti sa le primesti, insa, daca ai rabdare, vor veni cu siguranta.
Saptamana trecuta mi-au dat lacrimile cand am citit cele scrise de tine – exprimau ceea ce simt si eu, insa nu sunt in stare sa le exprim asa de bine cum ai facut-o tu. Speram sa fie plansul eliberator de care nu am mai avut parte de mai bine de 4 ani de cand am primit diagnosticul mamei mele. Din pacate, nu au fost decat siroiuri de lacrimi sincere, inghitite in tacere. Da, mi-e dor de un plans bun si nu stiu cand voi avea parte de el…
Tomata
au, m-ai lovit cu “the long goodbye”. 🙁 nu am auzit pana acum denumirea asta, dar e ATAT de adevarata.
intotdeauna plansul m-a calmat, mi-a scos tot negativul din suflet si acum ma intreb daca mai am ceva in suflet. dar dupa cum vad ca multi mi-au spus ca e acolo, asteptand sa iasa… o sa-l astept si o sa-l las sa ma devoreze. cand vrea.
Iuliana
Condoleante, Andreea.
Cuvintele sunt de prisos…
Tomata
multumesc, Iuliana.
CristinaMM
in loc sa gasesti raspunsuri la intrebari, inutile si fara de raspuns unele, de ce nu te gandesti la ce si cum ar fi vrut ea sa te simti…?!
intre o viata chinuita, pt persoana dar si pentru cei din jur, mai bine…asa; cred ca este mai fericita acum ca si-a revazut, intr-un sfarsit, sotul…sigur ii era dor de el…
Tomata
intotdeauna avem intrebari inutile si fara raspuns. 🙂 eu n-am mereu, dar asta ma macina acuma.
cum am spus, e mai bine pentru ea ca s-a dus, ca nu mai traieste acel simulacru de viata nenorocita. si imi place sa ma gandesc ca sunt din nou impreuna, povestind, veghind asupra mea. si uite ca am inceput sa plang putin…
Greta
Tommy, cred că ai să “cuplezi” jalea şi plânsul pentru pierderea mamei tale, cu un alt motiv de plâns, unul care – ce ironie, dar aşa se întâmplă – de multe ori e un fleac. Dar un fleac care-ţi oferă pretextul de-a lăcrima. Şi din lăcrimatul ăla, se rupe barajul. Mie mi s-a întâmplat, nu o dată.
Te îmbrăţişez din tot sufletul, cu regret că nu pot face mai mult, că nimeni nu poate face mai mult… Aşa cum atât de frumos ai intitulat categoria, ei vor fi mereu cu tine.
Oana din bucate
Condoleante. Si o imbratisare din inima. Intamplator, cineva apropiat mie a trecut prin ceva extrem de asemanator tie si ajunsese sa se culpabilizeze doar pentru ca avea impresia ca nu si-a iubit destul tatal pentru ca nu il jelea. Doar ca, la ceva timp dupa, si-a dat seama ca isi jelise tatal cu mult inainte sa moara fizic, in momentul in care cazuse la pat. Tu ai suferit mult in ultimii ani, cu fiecare decizie pe care a trebuit sa o iei in locul ei, cu fiecare moment in care ea nu mai era mama ta ci o femeie care nu te mai recunostea. Si te-a durut atunci, si ai suferit si ai plans. Asa ca poate psihicul tau e doar linistit acum, pentru ca era pregatit. Orice ai face, nu iti face procese de constiinta pentru ca esti bine. Sunt sigura ca parintii tai se bucura de undeva ca vei zambi in continuare. Orice ar fi, o sa fie (si mai) bine >:D<
gabriela
Dumnezeu sa-i odihnească sufletul în pace! Cred ca cea mai mare lipsa a mamei o vei simți atunci când tu însăți vei deveni mamă .Și atunci sa-ți ajute Dumnezeu să ai puterea să zâmbești și să-ți amintești de copilăria ta și de părinții tăi care au fost fizic lângă tine atât cât să te îndrume pe drumul pe care astăzi mergi.
lilianna
Buna, mi-am pierdut tatal pe 23 februarie, dupa o lunga suferinta …..credeam ca sunt ,,anormala,, ca nu mai pot plange, acum cand ti-am citit postarea m-am linistit un pic. Dumnezeu s-o odihneasca in pace!
Pingback: