Iartă-mă, mami

De marți dimineață, de la ora 9:30, inima mamei mele nu mai bate. Ochii ei nu mai caută nimic pe pereți, în gol sau în sinea ei. S-au închis pentru totdeauna, dar îi am pe ai mei ca să nu îi uit pe ai ei niciodată. Pentru că i-am moștenit de la ea și când mă uit în oglindă, o voi vedea pe ea în ochii mei.

După o săptămână în care abia s-a hrănit, ultima oară am văzut-o sâmbătă. I-am dat să mănânce și m-am bucurat că a făcut-o, pentru ca în ultimele zile abia dacă mai înghițea ceva. Marti am primit telefonul – „acel” telefon – care mă anunța că a murit. Trebuia să merg după lucru, să îi duc o ciorbă și-un iaurt cu fulgi, „să prinzi puteri, mami”, înainte să plecăm a doua zi în Germania. Dar nu m-am mai dus după lucru, m-am dus după câteva ore cu cei de la pompe funebre, să o luăm de acolo și s-o aducem în oraș, pentru a o înmormânta lângă tatăl meu. N-am recunoscut-o când am văzut-o în capela Centrului de Îngrijire. N-am recunoscut-o nici când au adus-o la cimitir, îmbrăcată și îmbălsămată. Chipul din sicriu n-are nimic din chipul mamei mele, nimic din frumusețea și delicatețea ei. Nu recunosc nimic pe fața ei în afară de sprâncene. Moartea a urâțit-o și i-a răpit trăsăturile. Am fardat-o puțin, pentru că întotdeauna era o femeie aranjată. I-am pus cercei și margele și-am pregătit-o pentru întâlnirea cu tatăl meu. Nu știu dacă există viață după moarte, dar mă mângâi cu gândul că părinții mei sunt din nou împreună.

Mama mea a încetat să mai fie ea acum vreo 5 ani de zile, personalitatea ei a fost ștearsă de Alzheimer și fața ei a devenit încet, încet inexpresivă, privirea goală și poziția, cea unui om umil. Umil și umilit de ceva mai puternic decât ea. De murit, a început să moară câte puțin în fiecare zi începând cu luna mai a anului trecut, când a căzut la pat. O moarte înceată care a ros din ea până a adus-o la 30 de kilograme. Un sac de oase îmbrăcate în piele și-un chip care nu-i al mamei mele, asta înmormântez eu azi. S-a chinuit enorm sau cel puțin asta vedeam noi, cei de pe margine. Ea, în lumea ei imaginară… cine știe ce-o fi trăit și gândit? Aș vrea să cred că n-a simțit mare parte din tot ce i se întâmpla, că n-a simțit egalitatea dintre zile și nopți, că n-a înregistrat timpul petrecut în pat, cu ochii pierduți căutând năluci din trecut pe tavanul camerei ei. Aș vrea să cred că Alzheimerul ăsta măcar la atâta a fost bun, că ea n-a simțit nimic din ce i se întâmpla, nimic din ce mie îmi rupea inima în două de fiecare dată când mergeam la ea. Nu voi ști niciodată, dar voi rămâne mereu cu gândurile falsificate de imaginația mea, cu vinile și demonii pe care mi i-a născut remușcarea. Deși lumea îmi spune că am făcut tot ce se putea pentru ea, când sunt eu cu mine, în gând îi cer iertare. Că poate n-am iubit-o destul, că poate n-am făcut pentru ea ce și-ar fi dorit, că poate am fost egoistă și mi-am dat crucea altora să mi-o poarte.

Așa că azi, înainte de a închide sicriul, îi voi cere iertare, pentru tot ce simt eu că am greșit. Și sper din suflet să mă anunțe cumva dacă m-a iertat sau nu. N-am mai vorbit cu mama mea de prea mult timp. Pentru că n-am avut cu cine și pentru că nu mi-a răspuns ea, mama mea. Așa că tot azi, după ce sicriul ei va fi acoperit de pământ, voi vorbi cu spiritul ei, în speranța că va înțelege, că voi putea să-i explic fară să scot vreun cuvânt de ce am făcut tot ce am făcut. Nu-mi va răspunde, dar mă voi liniști că poate cumva, de acolo de lângă tatăl meu, va putea privi în adâncimea sufletului meu și va ști.

Spuneam în articolele scrise pentru și despre tatăl meu, că datorită lui sunt tot ce sunt azi, însă am fost nedreaptă. Datorită mamei mele sunt la fel de multe lucruri ca și datorită lui. Dacă mama mea nu citea seara, la lumina veiozei în dormitor, eu n-aș fi prins drag de cărți, dacă mama mea nu era mereu aranjată și cochetă, probabil n-aș fi fost nici eu. Dacă mama mea nu ar fi fost croitoreasă și nu m-ar fi ținut pe lângă ea, posibil ca nici eu să nu fiu interesată de asta.

Sunt mii de lucruri pe care vi le pot spune despre mama mea, dar momentan mi se învălmășesc toate în cap, vin și pleacă și pe unele nici nu le pot prinde sau opri. Încă îmi e greu să cred că „a murit mami” e la timpul prezent cu tot cu perfectul compus pe care-l conține. Încă nu pot procesa informația și faptul pentru care m-am pregătit de atâta timp. Obișnuită cu absența ei de acasă, o să mă obișnuiesc poate mai ușor cu absența ei de pe lume. Mă dor prea multe lucruri, dar cel mai tare mă doare sufletul pentru viața pe care a dus-o. Îmi deapăn în minte scenarii posibile ale vieții noastre împreună. Noi două, noi trei, noi patru, noi cinci și poate noi șase. Și din toată familia mea, așa cum o știam până acum câțiva ani, am mai rămas eu cu Ricky. Mi-am pierdut familia la 26 de ani, atunci am devenit orfană, acum mama mea a încetat să mai respire, pentru că moartă e demult.

Iartă-mă, mami și Dumnezeu să aibă grijă de sufletul tău. Eu te voi păstra o viață în inima mea.