Băiatul cu pijamale în dungi
Autor: John Boyne
Titlu original: The Boy in the Striped Pyjamas
Nationalitate: irlandez
Gen: istoric
Anul apariției: 2006
Nr. pagini: 216 (David Fickling Books)
Premii: –
Ecranizare: The Boy in the Striped Pyjamas (2008)
Nota mea: 5/5
Alte recenzii de același autor: –
Încerc să-mi aduc aminte când și cum am adăugat Băiatul cu pijamale în dungi pe listă. O fi fost filmul prima oară, recomandările din comentariile cititorilor, recenziile pe alte bloguri? Nu cred că cea din urmă pentru că în afară de faptul că acțiunea se petrece în cel de-al doilea război mondial, nu știam nimic. Dar oricum, ce contează cum a ajuns pe listă?, important e că a fost acolo, dar și mai important e că am citit-o și mi-a plăcut mult.
Băiatul cu pijamale în dungi e exact genul de carte pe care n-aș refuza s-o citesc dacă mi-ai pune-o sub nas și mi-ai spune că lucrurile sunt văzute prin ochii unui copil. Un copil care m-a dus cu gândul la Oscar și la Oskar și la Remi și la copilul lui Noe și eu ador cărțile cu copii. La copii trag linia când vine vorba de sensibilitate maximă, pentru că nici nu intră în discuție să citesc cărți despre animale care până la urmă mor. Efectiv ocolesc și cărțile și filmele despre câini care mor. Mă sufoc de cât sufăr pentru ele. Dar să revenim la cartea asta cu Bruno.
Bruno e fiul unui comandant din al doilea război mondial, care într-o zi se vede împachetat cu toate lucrurile și mutat departe de Berlin împotriva voinței lui. Nu se mută singur, ci cu întreaga familie, cu tot cu soră-sa mai mare, pe care n-o înghite, și cu tot cu servitori. Nu-i place noua casă. N-are decât 3 etaje în loc de 5, n-are locuri și cotloane de explorat, dar mai ales nu-i are aproape pe prietenii lui. De la fereastra lui Gretel se vede pădurea frumoasă, dar de la geamul lui se vede un fel de sat cu case la fel și cu mii de oameni îmbrăcați în pijamale în dungi.
“Everywhere they looked they could see people, tall, short, old, young, all moving around. Some stood perfectly still in groups, their hands by then-sides, trying to keep their heads up, as a soldier marched in front of them, his mouth opening and closing quickly as if he were shouting something at them. Some were formed into a sort of chain gang and pushing wheelbarrows from one side of the camp to the other, appearing from a place out of sight and taking their wheelbarrows further along behind a hut, where they disappeared again. A few stood near the huts in quiet groups, staring at the ground as if it was the sort of game where they didn’t want to be spotted. Others were on crutches and many had bandages around their heads. Some carried spades and were being led by groups of soldiers to a place where they could no longer be seen. […] And one final thought came into her brother’s head as he watched the hundreds of people in the distance going about their business, and that was the fact that all of them—the small boys, the big boys, the fathers, the grandfathers, the uncles, the people who lived on their own on everybody’s road but didn’t seem to have any relatives at all—were wearing the same clothes as each other: a pair of grey striped pyjamas with a grey striped cap on their heads.”
Oameni care nu par fericiți, iar Bruno devine curios. Atât de curios încât într-o zi pleacă să exploreze (activitatea lui preferată) împrejurimile și ajunge până la gardul care îi separă pe cei în pijamale de ei. Întâlnește un băiat de vârsta lui și începe să-i pună întrebări, dar și să-i povestească despe viața lui, despre supărările lui, despre dorul de Berlin. Bruno îl vizitează pe Shmuel cât de des poate și la fiecare vizită îi duce ceva de mâncare pentru că-i pare tare slab și nefericit. Vorbesc prin gardul de sârmă de tot felul de chestii copilărești și leagă o prietenie fără să se fi jucat împreună vreodată.
Cam despre asta e cartea. Dacă nu v-a intrigat prietenia dintre fiului de 8 ani al unui comandant al lui Hitler și un copil evreu, poate vă stârnesc curiozitatea cu stilul în care e scrisă, cu tensiunea care se intensifică pe măsură ce dai pagina, dar mai ales cu un final… of, nici nu știu cum să-i spun, eu m-am așteptat la orice, dar nu la finalul ăla, deși devine previzibil în penultimul capitol. Mi-a plăcut tare mult stilul lui Boyne, care și-a scris cartea la persoana a III-a, dar e ca și când ar vorbi Bruno. Dacă mi-aș mai aduce aminte din facultate cum îi spune acestui procedeu literar sau măcar cine l-a folosit pentru prima oară (l-am studiat la seminar), aș face pe deșteapta și v-aș cita din teoria literaturii. Dar nu-mi mai aduc aminte, așa ca poate mă credeți pe cuvânt că există. Apoi poate sunteți curioși să descoperiți inocența cu care Bruno pare că se laudă în fața lui Shmuel când îi vorbește despre bunăstarea în care trăiește el. Însă e doar un copil care nu înțelege că de cealaltă parte a gardului oamenii nu sunt liberi, dimpotrivă, sunt bătuți, înfometați, batjocoriți. Nimeni nu-i spune și naivitatea lui nu poate concepe atâta brutalitate, atâta durere câtă există în lagărul de la Auschwitz. Așa că îi vorbește lui Shmuel despre mese bogate, probleme existențiale cu care se confruntă el în casa cu doar 3 etaje, nu 5, în timp ce bietul copil evreu suferă de foame, frig și îndură tot ce îndurau oamenii în lagăr. Îl miră faptul că oamenii în pijamale în dungi nu sunt invitați acasă la ei, deși tatăl lui merge deseori la ei; îl bănuiește pe tatăl lui că a făcut ceva tare greșit dacă a fost pedepsit să vină să lucreze în locul ăsta și au trebuit să renunțe la casa lor din Berlin.
‘Did you do something bad in work? I know that everyone says you’re an important man and that the Fury has big things in mind for you, but he’d hardly send you to a place like this if you hadn’t done something that he wanted to punish you for.’ […] ‘Well, I don’t think you can have been very good at your job if it means we all have to move away from a very nice home and our friends and come to a horrible place like this. I think you must have done something wrong and you should go and apologize to the Fury and maybe that will be an end to it. Maybe he’ll forgive you if you’re very sincere about it.’
Am citit cărticica asta în două zile, cam tot atâtea câte am înțeles de pe Wikipedia că i-au luat lui John Boyne să scrie prima schiță pentru ea. E foarte captivantă în tristețea și inocența ei. Am citit și-un comentariu răutăcios pe Good Reads care spunea că sunt descrise multe lucruri care nu se potrivesc, că autorul bate câmpii și că nu prezintă realitatea așa cum a fost. M-a intristat și m-a infuriat comentariul ăla pentru că dincolo de adevărul pe care îl spune, Băiatul cu pijamale în dungi e totuși o creație literară. O ficțiune inspirată de realitate și fiecare autor poate alege cum să-și prezinte povestea.
Nu pot decât să vă îndemn să vă răpiți două zile sau câteva ore pentru povestea lui Bruno, iar dacă aveți încredere în recomandările mele, veți vedea că merită. Pe Cuvintele din cărți am pus câteva citate care rezumă povestea și poate vă dau o idee despre ce veți găsi în carte, dar atenție sunt și câteva spoilere.
8 Comments
iri
tocmai mi-am pus-o si eu pe e-reader. vreau de ceva vreme sa vad si filmul, dar am zis ca nu inainte sa citesc cartea 😀
Teo
Nu-i inteleg nici eu pe cei suparati de ‘inexactitatea’ unei descrieri. Dar o carte despre Holocaust nu are cum sa fie refuzata. E si la mine pe lista.
P.S. Acum citesc And the mountains echoed si este cu totul altceva decat ne-a obisnuit autorul.
ady
am citit-o acum vreo cativa ani si “n-am vazut” sfarsitul. ba chiar am terminat cartea si ma uitam la ea ca vitelul la poarta noua si nu priceapeam. si am realuat ultimele pagini din penultimul capitol si apoi ultimul capitol iar intelegerea finalului m-a lovit ca un pumn de doroftei fix in plex. ma uitam si ziceam “nu se poate, nu se poate.”
Silving
N-as citi-o… carti din astea triste,mai ales cu animale si copii,n-as citi. Nici filmul nu l-as vedea.Incerc sa ocolesc lucrurile triste de obicei,ce sa fac.Adica,dupa parerea mea,se intampla lucruri triste in viata,nu mai trebuie sa le aleg si eu cu buna stiinta. Dupa ce am vazut in studentie “Lista lui Schindler” mi-am zis ca n-am sa ma mai uit la niciun astfel de film,ca n-am taria necesara,si cu cat inaintezi in varsta si mai ai si copii,cu atat mai mult n-o mai ai.Eu,cel putin.
Mada
Am plans cand am citit cartea, iar cand am vazut filmul (dupa carte), am plans cap-coada. M-a emotionat foarte tare. 🙁
flori
este o carte care nu o so pot uita vreodata. AM PRIMIT O LECTIE MARE . CAND E VORBA DE PRIETENIE LASI TOTUL . PRIETENIA NU POATE FI INLOCUITA CU BANI (desigur una adevarata)
Pingback:
Pingback: