Conduita femeii in secolul XIX

O clipă, Scarlett se gândi la toate nedreptăţile soartei. Ce scurt e timpul când poţi să petreci, să te găteşti, să dansezi, să cochetezi! Numai câţiva ani, prea puţini! Şi pe urmă te măriţi, porţi rochii de culori închise, faci copii care îţi strică linia taliei, la baluri şezi prin colţuri cu alte doamne rezervate şi nu te mai mişti decât să dansezi cu bărbatul tău sau cu nişte domni bătrâni care te calcă pe picioare. Dacă nu faci aşa, celelalte cucoane te vorbesc de rău, iţi pierzi reputaţia şi îţi faci de râs familia. Ce păcat că îţi petreci toată tinereţea învăţând cum sa fii frumoasă şi cum să placi bărbaţilor, ca să nu foloseşti toate cunoştinţele acestea decât un an sau doi.

Cu doamnele bătrâne trebuie să fii draguţă şi naivă, să pari proastă fiindcă doamnele bătrâne sunt deştepte şi pândesc fetele tinere cu ochi invidioşi ca de pisică, gata să se repeadă la ele dacă greşesc cât de puţin cu vorba sau cu privirea. Cu domnii bătrâni trebuie să fii îndrăzneaţă, vorbăreaţă şi chiar puţin cochetă, dar nu prea mult, doar atât cât să măguleşti vanitatea bătrânilor caraghioşi. Atunci se simt întineriţi şi te ciupesc de obraz spunându-ţi că eşti o ştrengăriţă. Şi, fireşte, trebuie să te înroşeşti în asemenea ocazii căci altfel te ciupesc cu mai multă plăcere decât se cuvine şi le spun fiilor lor că eşti uşuratică.

Cu fetele şi cu doamnele tinere trebuie să fii drăgălaşă, să le săruţi de câte ori le vezi, chiar dacă le vezi de zece ori pe zi. Şi trebuie să le iei de talie şi să le dai voie să-ţi facă şi ţie la fel, oricât de mult ţi-ar displace. Trebuie să le admiri rochiile sau copiii, să le tachinezi în privinţa adoratorilor lor, să le lauzi soţii, să râzi prosteşte şi să negi că ai vreo calitate care să se poată compara cu ale lor. Şi, mai presus de toate, nu trebuie să spui ce crezi niciodată, după cum nici ele nu spun ce cred.

Pe bărbaţii celorlate femei trebuie să-i laşi în pace chiar dacă sunt foştii tăi adoratori şi oricât ar fi de frumoşi. Dacă eşti prea drăguţă cu domnii de curând însuraţi, soţiile lor zic că eşti uşuratică. Reputaţia ţi s-a dus şi nu mai poţi pune mâna pe nici un adorator.

O văduvă trebuia să poarte rochii negre hidoase, fără cea mai mică garnitură care să le învelească; nu putea purta nici o floare, nici o panglică, nici o dantelă, nici o bijuterie în afară de broşele de doliu de onix şi colierele făcute din părul răposatului. Şi pe urmă, vălul de crep negru trebuia să îi ajungă până la genunchi, şi numai după 3 ani de văduvie se scurta până la umăr. Văduvele nu trebuiau să vorbească cu vioiciune şi nici să râdă tare, şi chiar când surâdeau, trebuiau să surâdă trist, tragic. Şi lucrul cel mai îngrozitor, nu trebuiau să arate că le place tovărăşia domnilor. Şi dacă un domn ar fi fost destul de prost-crescut să îi arate oarecare interes, ea trebuia să-l îngheţe cu o aluzie demnă, dar bine aleasă, la răposatul ei soţ.

Nu mai era nici fată tânără ca să poată flirta şi dansa, şi nu era nici femeie măritată ca să poată şedea lângă celelalte femei măritate şi să le critice pe fetele tinere care dansau şi flirtau. Şi nu era nici destul de bătrână ca să fie văduvă. Văduvele trebuie să fie bătrâne…atât de bătrâne încât să nu mai dorească să danseze, să flirteze, să fie admirate. Era nedrept să şadă aici demnă şi înţepată, văduvă model la şaptesprezece ani! Era nedrept să vorbească încet şi să plece ochii în pământ când un bărbat mai simpatic venea la standul ei.

Pe aripile vântului – Margaret Mitchell