Umanitarisme

Se întâmplă din ce în ce mai des să îmi deschid mailul şi să primesc câte o cerere de ajutor. Sunt convinsă că mulţi dintre voi păţesc la fel. Ştiu chiar din propriile voastre guri, dacă nu din cuvintele pe care le-aţi scris pe blogurile voastre, că nu postaţi aşa ceva din varii motive. Nu critic, nu dau cu parul, nu arăt cu degetul, e alegerea fiecăruia.

Aseară am primit un mail în care mi se cerea să postez despre un anumit caz şi singurul motiv pentru care încă nu vedeţi articolul pe blog e că am nevoie de mai multe amănunte. În timp ce îi răspundeam celei care mi-a cerut ajutorul, mi-a venit şi ideea acestui post, pentru că singurul impediment care s-a ridicat a fost acela că cititorii mei sunt deja imuni şi plictisiţi de cereri de toate felurile, de genul “hai să-l ajutăm pe cutarică”, “hai să donăm 5 lei pentru icsulescu”.

Însă de fiecare dată când primesc un mail de ăsta mă gândesc la următorul lucru: pe mine nu mă costă nimic să scriu câteva rânduri, care pe zi ce trece coboară tot mai jos pe homepage până trec pe pagina a doua şi le mai văd foarte puţini. Însă pe persoana despre care scriu, o poate ajuta oricât de puţin. Cei care nu vor să ajute au două opţiuni: închid blogul şi trec mai departe sau citesc articolul, îl închid şi revin a doua zi să vadă dacă am scris altceva mai interesant – de parcă salvarea unei vieţi n-ar fi destul de interesanta sau de importanta. Aceste posturi le sunt destinate celor care vor să facă un bine, celor cărora le pasă şi celor care sunt dispuşi să renunţe la o sticlă de Cola şi un pachet de ţigări pentru ca altul să continue să trăiască. Sau, ceva mai radical, să renunţe la o sâmbătă seară în oraş şi să se gândească la banii aia care au luat drumul salvării unei vieţi.

Scriu şi voi scrie în continuare despre cazuri umanitare pentru că, în primul rând, mă pun întotdeauna în locul celor care sunt în necaz şi mă gândesc că mi-aş dori ca tot internetul sau măcar o parte din el să-mi vină în ajutor. în al doilea rând, ştiu sigur că internetul are puterea de a salva vieţi, pentru că poate aduce oamenii laolaltă, dezvoltă spiritul de solidaritate (sau de imitaţie, n-are importanţă, atâta timp cât e pentru o cauză nobilă) şi lumea asta devine pentru o perioadă de timp un loc mai bun.

Cine nu vrea, să nu citească. Îmi asum riscul ăsta şi nu-mi pare rău de cititorii pe care îi pierd din cauza acestor posturi.