Afara! Cu catel cu tot!

Că unii oameni sunt răi, ştim. Că alţii sunt proşti, ştim şi asta. Prea mulţi sunt nesimţiţi şi aproape la fel de mulţi sunt de-a dreptul nesuferiţi. Da’ ideea postului nu e să înşir “calităţi” evidente, ci să vă povestesc o chestie care m-a şocat. Şi mereu cred că nimic nu mă mai poate şoca. Naivă-s, da.

O prietenă de-a mea s-a mutat în chirie. Într-un cartier pe care eu îl consideram de vis şi pe lângă care suspinam de fiecare dată când îl traversam (pt timişoreni e vorba de cartierul de vis-a-vis de Penitenciar, ăla liniştit, umbros, cu băncuţe în faţa blocurilor, etc). Acum, când oi mai trece pe acolo, nici măcar n-o să îmi întorc privirea. Prietena asta a mea are o mogâldeaţă de căţel, care nu latră, nu scheaună, nu deranjează pe nimeni. Ăsta e, că uitasem că am şi poze cu el pe blog (e deja celebru :P)

Aşa. Şi se mută fata, cu căţel şi cu soţ în noua locuinţă, gata să înceapă o nouă viaţă. Cea de chiriaş. Vecinii – geană pe vizor, cu uşile deschise sau pe după perdele.

Trece o zi, trec două, apar la uşa cu o hârtie semnată de toţi că ei nu acceptă animale în bloc. Ceee?? Adică nu vine chiriaşul să interzică asta şi vin alţii care împart betoanele cu animalul. Degeaba le-a explicat că-i căţel sănatos, vaccinat, deparazitat, frezat şi îngrijit, degeaba le-ar fi arătat carnetul de sănătate, ei nu şi pace. Să dispară!!! Şi ei şi căţelul. N-au avut de ales şi, după numai o săptămână şi-au făcut bagajele şi s-au mutat în alt apartament, tot la noi în zonă, de unde au plecat.

Nu reuşesc să înţeleg cu ce drept comandă unii viaţa altora, şi cu atât mai mult cu cât căţelul ăla nu îi deranja cu absolut nimic. Nu înţeleg obsesia asta a românului, că-s sigură că-i numai a lui, de a se băga, cu bocanci sau fără, în viaţa altora. Sunt idignată când aud asemenea nedreptăţi şi nesimţiri şi, pe bune, uneori chiar îmi doresc să dau peste nesimţiţi de-aştia să le zic câteva. Că ce mi-ar ieşi pe gură şi pe mine m-ar mira. Da’ io n-am “noroc” de-asta.

La mine în bloc sunt 7 câini (dintre care doi ai mei) şi un papagal. Pisici nu mai există, iar peşti habar n-am. Deşi vecinii mei sunt şi ei cam duşi cu pluta uneori, când vine vorba de animale nu comentează nimeni. Toţi au câini de apartament, nu dulăi, da’ şi dacă ar fi, tot n-ar comenta nimeni. Toţi latră din când în când, că-s animale şi le atrag atenţia diverse sunete şi zgomote. Nu latră unii la alţii prin pereţi, da’ mulţi (printre care şi ai mei) se manifestă când ies la plimbare (bine că stau la parter şi ieşim imediat din bloc). Da’ dacă ar veni cineva la mine să-mi spună că n-am voie cu câini IN CASA MEA, chiar nu ştiu ce aş fi în stare să îi spun ăluia.