Ai naste un copil bolnav?

Am stat mult să mă gândesc dacă să scriu acest post sau nu, odată pentru că am cunoştinţe care se află în situaţia asta, a doua oară pentru că e o chestiune delicată şi îi pot supăra şi pe alţii care mă citesc. Aşa că, o să mă prefac că nu va citi nimeni această însemnare, o să-mi bag capul în pământ şi îi dau drumul…

Gândul de a scrie despre femeile însărcinate cu copii bolnavi mă bate demult, dar, cum ziceam, am tot ezitat să-l pun în scris. Acum, pentru că mi-a dat şi Camytzi puţin elan şi pentru că pe zi ce trece aud de tot mai multe cazuri, îmi spun şi eu punctul de vedere, care nu trebuie interpretat ca un adevăr general valabil, ci pur şi simplu ca pe ceva extrem de personal şi incredibl de subiectiv.

Nu înţeleg de ce unele viitoare mămici se încăpătzânează să ducă o sarcină la termen, când ginecologul le spune că fătul are probleme de sănătate. Că sarcina e dificilă şi că la naştere sau, mai târziu în viaţă, copilul va avea de suferit. De ce se încăpătâneaza să îşi satisfacă plăcerea de a fi mamă, fără să se gândească la faptul că peste câţiva ani, viaţa micuţului  va putea deveni un calvar? De ce se gândesc doar la dorinţa arzătoare de a deveni mămici şi de a-şi strânge puiul în braţe, când puiul ăla porneşte la drum cu o sănătate şubredă care îi va afecta traiul cel puţin la două niveluri (social şi al sănătăţii), dacă nu la mai multe?

Probabil unul dintre răspunsuri e dorinţa de nestăvilit de a fi mamă şi altul ar fi teama că e unica lor şansă. Sunt sigură că acele femei îşi doresc un copil pentru că au în minte imaginea unui copil sănătos care se joacă, învaţă şi creşte normal, şi nu sunt pregătite pentru ce le pregăteşte viaţa. Eu cred că sunt îndrăgostite de un ideal, de o himeră şi pun dorinţa lor mai presus de orice. Puţin cam egoiste.

Nu am de unde să ştiu ce e în sufletul sau în mintea lor, însă ştiu sigur că nu m-aş arunca cu capul înainte într-o asemenea decizie şi ştiu că, în acele momente, viaţa copilului meu ar fi mai importantă decât a mea, pentru că oferindu-i o viaţa plină de vizite la doctori, precauţii, medicamente şi griji constante, îmi pregătesc şi mie un viitor încărcat de probleme.

Am mai spus pe blog, şi nu numai, că îmi doresc foarte mult să fiu mamă, dar mi se face pielea de găină la simplul gând că aş putea să îi transmit o boală genetică. şi din păcate, acest risc e extrem de ridicat în cazul meu.

Iar mamele care au dat naştere acestor copii sunt nişte monstrii.

Later Edit: Ok, mea culpa pentru ultima propozitie. Am scris-o fara sa ma gandesc la context si avand in cap doar ideea acestui post. Toti cei care m-ati corectat, aveti dreptate si va multumesc ca mi-ati atras atentia.

68 Comments

  • Oana

    Tomata, iti inteleg perfect punctul de vedere si eu personal sunt 100% de acord, dar am ajuns la concluzia asta dupa ce m-am debarasat de prejudecatile religioase zic eu (de morala, zic altii).
    Cred ca religia cantareste mult in asa o alegere (am mai multe de zis dar se pare ca nu mai am caractere…).

  • crinutza

    Nu judeca fara sa cunosti lucrurile. Poate femeile alea n-au stiut ce se intampla, ce urmari ar putea sa aiba radiatiile asupra lor. Cate femei din Romania isi monitorizeaza sarcina? Ai idee cat de putine sunt de fapt?
    Iar despre mamele care isi duc totusi sarcina la termen constiente fiind de posibilitatea ca acesti copii sa se nasca cu malformatii… pot sa iti spun ca desi teoretic sunt de acord cu tine, nu stiu daca pusa in situatia respectiva mi-ar fi atat de usor sa iau o decizie.

  • adrian popa

    Nu stiu daca parerea unui barbat are relevanta in acest caz…Ce pot sa zic e ca probabil as iubi mai mult un copil ,,bolnav” decat unul sanatos.

  • Oana

    Acum, am vazut si linkul. Nu m-as avanta sa zic nimic despre mamele copiilor (mai ales ca pozele par vechi si nu stiu cat de informate au fost pe vremea cand au nascut despre ce probleme vor avea copii lor) dar pozele lor m-au intristat, clar nu sunt copii fericiti (nici nu m-am uitat decat la primele pentru ca nu am rezistat mai mult).

  • Andreea

    Tomata, tu stii povestea noastra. Si eu stiam ca voi da nstere unui copil cu probleme dar nu probleme de genul celor la care te referi tu.
    Cand am aflat la 15 saptamani de sarcina ca Maria nu este bine, am facut amniocenteza, cea care detecteaza majoritatea problemelor genetice. Raspunsul a fost ca, cariotipul e normal. Nu stiu ce am fi facut daca amniocenteza nu iesea bine…dar uite ca Dumnezeu nu m-a pus sa aleg. De fapt, am ales, dar intr-un alt mod. Stiam ca fetita va fi operata si nu va ramane cu sechele sau alte probleme.
    Cand am nascut-o, ni s-a spus ca nu are un degetel. La mana stanga ii lipseste degetul mare. Vestea a cazut ca un trasnet, dar pe de alta parte, e aripioara ei norocoasa si nu e un defect atat de grav.Acum ne interesam daca cumva se poate corecta si ce presupune
    Sunt de acord cu ce ai scris tu…nu m-am uitat decat la prima poza..nu pot mai mult.

    E groaznic sa fii pus in situatia de alege…dar Dumnezeu ne pune cateodata si la asemenea incercari.
    Noi am ales sa mergem mai departe, dar toata sarcina am trait cu frica in suflet, pentru ca nimeni nu ne-a garantat ca ea va rezista pana la nastere sau va rezsita operatiei. Dar a rezistat si uite ca peste cateva zile implinim 4 luni:)

  • Roxana Călinescu

    În unele cazuri nu se știe de la bun început că acel copil se va naște cu anumite probleme și nu mai au ce face când află de boala respectivă prin luna a 5-a de sarcină…Cred că te-ai grăbit puțin cu judecata “Iar mamele care au dat naştere acestor copii sunt nişte monstrii.”…chiar dacă știi pe cineva în situația asta și tot n-ai cum să știi cu exactitate motivele pentru care acea femeie a dat sau va da naștere unui copil cu probleme. Știu, ni se rupe sufletul văzându-i pe acești copilași suferind atât de mult, dar poate au și ei rolul lor în viața familiei și a celor din jurul lor.

  • Ama

    Desi sunt perfect de acord cu tine mai e un aspect care trebuie luat in considerare: doctorii se insala. De foarte multe ori, amarnic de tare.

    Stii de exemplu ca o parte din testele ptr Sindrom Down sunt doar teste statistice? si daca ai un risc statistic de SD unii doctori se grabesc sa iti recomande avortul? sau daca iti iese aiurea un test de toxo (chiar daca fatul e sanatos)e suficient ca doctorii sa considere sarcina compromisa? si ca un raspuns foarte des intalnit este “nimeni nu are cum sa stie sigur ceva”?

    Acum nu ma refer la genul de mutatii grave din poze, oricum mamele alea nu cred eu ca au facut vreun eco in perioada sarcinii, sa nu mai vorbim de alte teste.
    Dar in lumea asta mai reala, mai tangibila, mai aproape de noi nimeni nu iti poate garanta nimic si de aceea decizia este cu atat mai grea.

  • sophy

    Sa stii ca m-am gandit si eu la lucrul acesta la un moment dat. Cred ca e foarte importanta si informarea inainte de a ramane insarcinata. Avand in vedere cum a avansat medicina stiu ca e posibila descoperirea posibilelor probeleme si inainte de a concepe un copil avand in vedere istoricul medical al parintilor.

    Daca probeleme sunt descoperte cand sarcina ajunge intr un stadiu avansat e mai complicat. Nu cred ca e idealul acela de a fi mama cel care primeaza ci faptul ca ai putea sa alegi sa omori ce tu ai creeat. Iar legatura unei mame cu fatul e mult mai speciala decat putem sa ne imaginam si nu cred ca poti sa traiesti cu faptul ca ai renuntat la o bucata din tine. Chiar daca varianta aceasta poate pare cea mai corecta nu putem judeca subiectivitatea mamelor.

    Mai mult decat atat cred ca e vorba si de speranta si de destin. Unele femei au speranta ca probelema se poate remedia in timp oricat de grava ar parea sau poate se gandesc ca asta e destinul ei si al copilului ei..

  • Mazarichile

    Si eu cred ca majoritatea mamelor opteaza pentru a pastra sarcina din “teama fata de Dumnezeu”.

    Nu-mi permit sa le judec, pentru ca fiecare isi gestioenaza credinta cum considera, insa ma scarbeste realmente cum unele asemenea mame continua totusi sa fumeze cu nonsalanta, continua sa minta, sa fure (statul, aproapele etc.), intr-un cuvant sa traiasca dupa bunul plac si mult prea putin dupa “regulile Domnului”.

    Am folosit ghilimele pentru ca, din punctul meu de vedere, Dumnezeu nu este cel care ne pedepseste si ne pune reguli, ci ne calauzeste si ne iarta, atunci cand luam decizii cu sufletul si constientizam efectele lor… de aceea eu nu cred in aceasta falsa motivatie. (Prefer sa iau asupra mea “vina” de a face avort, dpdv religios, decat sa pun in carca unui copil nefericirea de a fi inadaptat o vita intreaga).

    Pe de alta parte suna mama si copii mei imi aduc in suflet o bucurie infinit mai mare decat tot ce am trait pana acum. Si stiu ca sunt mame care exceleaza pe partea de afect si acesta e principiul pentru care dau nastere unor copii cu probleme: ii vor iubi si proteja mereu, neconditionat. Ramane problema ce vor face acei copii, adulti fiind, atunci cand mamele lor nu vor mai fi acolo, sa-i ingrijeasca… O intrebare la care nicio mama n-a dat un raspuns.

  • Bogdana

    Andreea, imi pare rau ca am citit postul, ca mi-a facut tare rau. Dilema este mare de tot, e morala, e etica, e religioasa, e umana e tot ce vrei. Si totusi nu poti sa stii cum ai reactiona in momentul in care ai fi pusa in fata faptului implinit. Poate tot ceea ce ai gandit vreodata s-ar duce pe apa sambetei si toate judecatile, care ti se par acum logice nu ar mai avea nici un fel de importanta.

    gandeste-te la Ioana, la manuta ei si la cum ar fi reactionat parintii daca ar fi stiut de la inceput.

    pfffui, e greu, infiorator de greu subiectul…

  • dojo

    In cazul celor de la Cernobil, daca te uiti prin poze, e vorba de oameni saraci si de alte vremuri. E foarte posibil ca amaratele alea sa nu viseze ce vor aduce pe pamant. Plus ca butonul de la facebook din josul paginii respective (do you like it) pica absolut idiot.

    Acum revenim la discutie.

    Avem alte sanse de a monitoriza o sarcina. Nu sunt in aceasta situatie inca, dar se va intampla peste 1-2 ani probabil, ca ne intereseaza tot mai mult subiectul. Si da, sarcina va fi dusa cu toata atentia si nu ne vom uita la bani, in ceea ce priveste testele si medicii.

    Daca, doamne-fereste, va fi cazul, vom sta sa cantarim serios problema. Una este un degetel, ca in cazul ingerasului Andreei, ce poate chiar se va “rezolva”, si alta este un copil care nu poate functiona ca un om normal.

    Nu il ajut cu nimic daca il nasc si nu va putea vreodata comunica, misca sa intemeia o familie.

    Am o verisoara ce a nascut un baiat cu Sindrom Down. Copilul are deja 22 de ani, e in scaun cu rotile cam din totdeauna, maraie si chitaie, pentru ca nu poate vorbi. In cazul ei nu s-a facut o detectie, ca erau alte vremuri, dar acum sunt altele sansele.

    Imi doresc un copil, dar imi doresc unul care sa poata avea o viata normala. Deci, daca va fi cazul sa ne loveasca atat de nasol soarta, as alege sa renunt la sarcina si sa incercam din nou.

  • crisss

    sunt mama in devenire si ma inspaimanta crunt ideea de a fi pusa intr-o situatie de genu. a alege sa omori un fat, dupa ce i-ai auzit inimoara si l-ai vazut la eco este ceva inimaginabil de greu….nici nu vreau sa ma gandesc.

  • Miscellaneous

    N-am decât 19 ani, dar m-a măcinat deja problema și răspunsul meu la întrebarea ta din titlu este: NU. Sunt o grămadă de aspecte de luat în considerare, ceilalți de mai sus au argumentat foarte bine, e de prisos să adaug și eu la fel, e tare subiectivă situația, oricum, până la urmă, e alegerea părinților/mamei respective.

  • Mynnye

    Draga Tomata, sunt sigura ca e foarte greu ca o viitoare mamica sa ia o asemenea decizie. Parerea mea coincide cu a ta, trebuie sa te gandesti la viitorul acelui copil inainte de toate, e pacat sa il chinui, insa din pacate si avortul e un mare pacat.:(

  • ela

    am un fiu, mi-aş fi dorit 3 copii dar niciun doctor nu mi-a garantat că voi avea pe următorii, 100% sănătoşi. nu mai ştiu care era exact proporţia, în orice caz şansele erau minime să nu fie sănătoşi. mi-a fost frică să risc din mai multe motive. l-aş fi iubit oricum poate mai mult dar dacă aş fi murit, se întâmplă la toate vârstele, cine l-ar îngriji la fel ca mine? ar ajunge să fie instituţionalizat? am dreptul să-mi împovărez copilul sănătos? sau să-l complexez? aş suporta pierderea lui?
    eu n-aş exclude adopţia.
    baftă! ştiu că nu este uşor

  • anatati

    Din păcate vremurile nu se pot compara. Pe vremea aceea, mamele acelea nu aveau atâtea mijloace de informare şi posibilităţi de analize.
    Acum, însă, există triplul test, există amniocenteza, există ecograf 4D, există medici foarte bine pregătiţi. Acum nu există justificări.
    Şi da, ai avut ceva curaj să scrii despre un suibect atât de controversat, care stârneşte multe reacţii 🙂

  • Monica

    eu nu pot sa zic nimic, pe mine ma sperie, ma macina, ma trmina subiectul asta. Mi-e frica!
    Stiu doar ca am facut terapie cu copii cu diverse probleme si e dureros , ingrozitor de dureros si ca om din afara, nu vreau sa ma gandesc cum e sa fii parinte!

  • Bia

    Noi care nu am trecut prin asta nu putem spune clar ce am face, pentru că este teribil de greu și probabil unele decizii chiar nu pot fi luate decât sub acea presiune de neînchipuit. Mă sperie acest gând, nu știu dacă aș putea face față unei situații de acest gen 🙁

    Dar… dacă aș afla din timp că există o posibilitate mare să nasc un copil cu sindromul down, că fătul are malformații sau alte complicații majore, probabil cu inima sfâșiată aș renunța la sarcină… Dar nu aș mai putea fi aceeași persoană după o astfel de decizie :((

  • 'mnealui

    Iarta-ma, esti casatorita? Parca n-as crede. Daca ai fi , daca ti-ai iubi sotul, daca ti-ai dori un copil cu adevarat, iti spun eu, din experienta, nimic nu conteaza.
    Hai, scuze de deranj…

  • Dora

    Dar ce subiect delicat!
    Eu aş pune puţin altfel problema. Dacă ştii de la început că sunt şanse mari ca sarcina să nu decurgă ok iar prin extensie, fătul să se nască cu malformaţii sau boli severe, l-ai mai concepe?
    Pentru că în momentul în care decizi că vrei un copil, te asiguri că acel copil cel puţin se va naşte sănătos. În limita în care poţi, bineînţeles.
    Dacă afli de complicaţii la ceva vreme după ce ai rămas însărcinată, ai două variante: renunţi la sarcină sau o duci mai departe aşa cum e. Chestie de principiu şi etică şi morală şi multe altele, enumerate în comentariile de mai sus. A treia variantă e să speri într-un miracol.
    Închei cu un citat: “Many that live deserve death, and some that die deserve life. Can you give it to them?”

  • Mama si iubita

    Nu cred ca iti poti da cu parerea din afara. E o alegere atat de grea. Totusi, am o prietena care s-a aflat in aceasta situatie. I-au spus ca bebelusul are probleme mari si cel mai bine ar fi sa intrerupa sarcina. N-a putut face acest pas, desi s-a gandit mult. A nascut un copil sanatos si frumos, fara nici macar o problema. Au gresit doctorii. Stiu ca se intampla rar, dar se intampla.

  • Liana

    Am fost de acord cu tine pana la ultimul punct. Pentru ca ai doar in mica masura dreptate. Pentru ca Cernobalul s-a inatmplat acum 24 de ani. Acum 24 de ani se murea de pneumonie. De banala pneumonie, pentru ca doctorii nu o puteau trata.

    Deci de unde ecografii in timpul sarcinilor? De unde analize stofisticate care sa descopere sindromul Down si alte alea? De unde sa stie femeia ca plodul ei se va naste asa?

    Pe urma, explozia de la Cernobal, la momentul respectiv, a fost mascata mai mult sau mai putin. Mancati iod si nu aveti nimic. Stati calm, ca nu e asa mare catastrofa. Reactiile au aparut tarziu. Campaniile, acum.

    Pentru ca e mult mai simplu sa arati cu degetul Cernobalul si pe Hitler ca sa abati atentia de la problema prezentului.

    Deci imi placea postul tau, daca te abtineai de la ultimul rand. Cu ala ai reusit sa ma enervezi. Nu pentru afirmatie, cat pentru nedreptate. Pentru ca eu, de la tine, ma asteptam la mai mult.

  • anisor30

    Buna ,eu sunt mamica si trebuie sa spun ca nu cred ca poti sa iubesti un copil bolnav mai mult decat unul sanatos ,ii iubesti pe amandoi la fel ,poate de unul iti este mai mila de suferinta lui dar de iubit nu ai cum sa ii iubesti diferit ,cred ca mamicile care hotarasc sa nasca copii cu probleme nu isi dau seama de realitate si ar trebui consiliate imediat ce afla de problemele fatului ,ar trebui sa fie sfatuite sa incerce sa discute cu alte mamici ce au copii cu aceleasi probleme pe care ar urma sa le aiba si copilul ei ,pentru ca eu cred ca ele nu isi dau seama ce urmeaza sa se intample dupa nastere ,nu vad realitatea ,multe spera la o minune si e bine daca se intampla si copilul se naste sanatos ,dar din pacate nu e intotdeauna asa si viata dupa este foarte grea pentru ca or sa sufere toti ,nu doar copilul pentru ca este foarte greu sa iti vezi copilul bolnav si sa nu poti sa faci mare lucru ,e greu cand are o gripa dar cand sufera de bolii mult mai grave nu vreau sa stiu ce e in sufletul acelor parinti,poti sa cazi in depresie ,e foarte greu dar eu personal nu as fi nascut daca mi s-ar fi spus ca sufera de o boala grava ,am avut pe cineva in familile (o ruda ) si viata ei a fost foarte,foarte grea si este si acum la fel ,dar nu condamn pe nimeni tine de alegerile fiecaruia, dar ar trebui sa se gandeasca si la suferintele puiului de om ce urmeaza sa vina pe lume

  • ionut

    In primul rand vreau sa spun ca am citit articolul, comentariile si articolul din link. Mi se pare incredibil sa vad un asemenea articol scris e un blog. Am mai spus-o, te consider superficiala; e o parere personala si nu o jignire. In schimb ce vad aici a intrecut orice limita. Nu numai ca totul a pornit de la alte vremuri si alte circumstante decat cele normale, considerate “viata de zi cu zi”, dar e o dovada de nesimtire crasa sa publici asa ceva, stiind ca multa lume ajunge aici.
    Nu te-ai documentat, nu ai habar despre ce vorbesti si nu ai trait asemenea experiente. Nimeni nu se arunca cu capul inainte si iti doresc sa nu fi nevoita niciodata sa iei asemenea decizii. Nu ai dreptul sa decizi cine se naste si cine nu si cu atat mai mult nu ai dreptul sa spui cine ar trebui sa ia aceste decizii.
    In al doilea rand, dupa ce ai spus o asemenea mizerie (ultimul rand), tot ce poti sa spui e “mea culpa”? Desi sunt impotriva, desi sunt calm si pasnic cred ca ai merita cateva palme zdravene de la o femeie care a trecut prin asemnea experiente. Asta e pentru tine o dezbatere? Vietile oamenilor ti se par subiecte de discutii publice? As spune ca e icredibil si de neimaginat…dar si aceste cuvinte incep sa-si piarda sensul.

  • Bogdana

    andreea, daca ai sti ca exista o sansa din opt ca la un anumit moment dat copila ta sa faca cancer la san, i-ai mai da nastere???? faptul ca acum ai posibilitatea sa afli daca va avea o problema iti face mai usoara decizia de a renunta la un copil? o amniocenteza se face prin 18-22 de saptamani, dupa un triplu test si o morfologie fetala. ce faci daca afli ca va avea probleme? renunti la sarcina? nu se mai numeste chiuretaj, se numeste nastere. si nasti un copil de 400 de grame, pe care din start l-ai condamnat la moarte. si aici nu vorbesc de partea religioasa, vorbesc de moralitate si etica.

  • Q

    Salut,

    tin sa spun din start ca sunt barbat, nu femeie. Si ca voi fi tatic f. curand (si din fericire pana acum nu sunt nici pe aproape de situatia ipotetica de care vorbesti tu).

    Am vazut ca multi din cei care au pus comment iti dau dreptate. Si nu pot sa ii condamn si nici pe tine. E un punct de vedere corect pana la urma. Dar as zice incomplet.
    Ma mira ca nimeni nu priveste lucrurile putin si din alta privinta. A mamei.
    Te-ai intrebat vreodata cum se simte mama respectiva? Te-ai intrebat ca alegerea pe care o face mama respectiva e o alegere nu numai pentru copilul ei ci si pentru ea? Unele mame ajung sa isi dedice intreaga viata pentru acel copil bolnav. Deci aceste mame nu sunt nici egoiste si nici monstri. Poate o sa spui ca exagerez, dar eu cred ca o mama ce face o astfel de alegere e o femeie extrem de puternica si cu multa motivatie. E o femeie cel putin admirabila !

    Si mai am o intrebare. Ce optiuni are mama respectiva? Avortul (dincolo de aspectul religios)? Eu am fost la prima ecografie a viitorului meu copilas. Si vreau sa iti spun ca avea 6cm si un pic, si ii batea inima nebuneste. Cand am auzit bataile acelea am plans si am stiut ca acolo e o viata in acei “6cm”. Si tot atunci am stiut si eu si sotia mea ca orice-ar fi noi nu putem omora inimioara aia. Atunci as zice ca intrebarea pe care si-o pune mama in situatia data de tine este: sa nasc un copil bolnav sau sa omor un suflet mic?

    Iti doresc si tie si tuturor sa nu ajungem sa fim nevoiti sa facem o astfel de alegere.

  • ady

    nimeni nu spune ca e usor sa faci o asfel de alegere. nimeni nu spune ca e usor sa omori un suflet.
    dar se pun multe alte probleme: am eu dreptul sa aduc pe lume acel copil, care nu va putea avea o viata cat de cat normala, care nu va cunoaste decat durere si suferinta. am eu dreptul sa incarc un alt copil al meu cu responsabilitatea celui bolnav cand eu nu voi mai fi.
    nu sunt mama, nu mi-am vazut copilul la ecograf, dar am avut unele probleme de sanatate care m-au dus aproape de copii, oamenii cu diverse handicapuri. unele situatii sunt cumplite, chiar si privite din exterior, dar din interior…..
    nu stiu ce vor face daca voi fi intr-o astfel de situatie, dar cu mintea si inima de acum as zice ca in cazul in care problema/boala copilului/fatului este vindecabila (operatie, tratament) sau “minora”, ceva care sa-l nu-l plaseze in afara societatii si in afara vietii, da, as naste acel copil si m-as stradui sa rezolv problema, dar in cazul unei probleme grave, incurabile, etc, cred ca as face avort. repet, toate astea le spun acum.
    asa cum tot acum, sunt de acord cu sinuciderea asistata/eutanasierea in anumite cazuri. e aproape aceeasi situatie. ucizi pe cineva.
    trebuie sa decizi ce e mai bine pentru cineva: moartea sau o viata cumplita, o viata care nu e viata.

  • Q

    @ady:
    cred ca e o mica diferenta intre sinucidere asistata/eutanasierea: cel care ia PRIMA decizie este cel muribund si nu altcineva in locul sau.

    Nu cred ca omul ar trebui sa isi ia drepturi de Dumnezeu de viata si moarte asupra unui copil. Va recomand Crima si Pedeapsa a lui Dostoyevsky.

  • Baby R.

    dar ce faci cand doctorul spune ca ai o sarcina perfecta, sanatoasa, analizele ies perfecte…si nasti o fetita cu sindromul Down si inima facuta praf? si 10 zile mai tarziu moare… cine e de vina?

  • ionut

    Domnisoara, am vazut ca ai sters un comentariu (care nu-si avea locul aici). Eu zic sa scrii cateva comentarii prin care sa-ti ceri frumos scuze oamenilor. In plus nu vreau sa ma gandesc daca randurile de mai sus au fost citite de un domn care nu a avut o copilarie fericita din cauza motivelor enumerate de tine. Cine esti tu sa spui daca avea sau nu dreptul de a se naste?

  • richie

    Tomata draga cand mai ai dubii daca sa publici ceva asculta-le.. Nici nu m-am uitat pe link, banuiam dupa denumire ca-s ceva chestii oribile.. poate ai vrut sa sochzezi, bine ca n-ai luat ceva poze de la Hiroshima..:)

    Ionut si Q ti-au zis niste lucruri pe care eu ti le-as fi spus mai in particular.. dar cred ca ai realizat si tu asta, Anyway porumbelul a scapat.
    Pe mine personal pozitia ta ma intristeaza.. nu pot sa cred ca numesti egoism dorinta unei mame de crea viata, chiar si imperfecta. Treaba asta ma duce cu gandul la un viitor in care tehnologia ne va permite sa ne “configuram” bebelul ca sa fie perfect! Iar daca ceva nu ne convine, anulam comanda. Odata ce vom fi in stare sa stim dinainte toate problemele ce le-ar putea avea un copil cat va dura pana sa producem beleusi “imbunatatiti genetic”. Ma infior.
    Ce vreau sa spun e ca nu poti judeca o femeie care alege sa continue sau sa intrerupa o sarcina periculoasa. Mai ales cand inca functioneaza hazardul si speranta n-a murit de tot.

  • INTJ

    da, tomata mica, sa-ti ceri neaparat scuze pentru faptul ca ai (prea multi) neuroni functionali: e musai sa fim toti la fel, sa gandim conform unui/oricarui sablon si mai ales nu trebuie sa-l suparam pe Invizibilu’ milos.

    referitor la “Nu înţeleg de ce …”, raspunsul e simplu: egoism.

  • Tomata

    @ oana → Adevarul e ca nu am luat religia in considerare cand m-am gandit la cumpanirea deciziei… Bine punctat.

    @ crinutza → Ai dreptate, nu cunosc lucrurile alea si tot ce s-a spus in comentarii e foarte adevarat. Femeile alea nu aveau de unde sa stie, poate doar sperau ca nu vor naste copii cu probleme. Dar ultima propozitie e doar o alta idee a postului, nu ideea principala. Si stiu ca multe mame sunt inconstiente si nu isi monitorizeaza sarcina. Eu vorbeam despre cele care o fac. Pentru ca persoanele despre care vorbesc au nascut copii desi li s-a spus ca vor avea probleme la nastere sau mai tarziu in viata.

    @ adrian popa → Nu stiu ce sa zic… sper doar sa nu fiu niciodata in ipostaza de a afla…

    @ Andreea → Stiu cat de mult ti-ai dorit un copil si ma bucur ca pana la urma totul e ok. Iti spun sincer ca eu nu cred ca as fi avut curajul tau. Adica nici nu stiu… m-as fi gandit pana as fi incaruntit la ce sa fac…

    @ Roxana Calinescu → Imi pare rau ca toata lumea se leaga de ultima propozitie, pentru ca nu aia e ideea principala a postului. Intr-adevar e o concluzie nepotrivita, insa poate sunt eu prea egoista cand vine vorba de viitorul meu. Nu stiu. Ideea e ca nu ma simt deloc atat de altruista ca sa imbratisez ideea de a avea un copil bolnav. Si n-am de gand sa ascund asta.

    @ Ama → Da, intru totul de acord. Dar daca vreo 3-4 doctori iti spun acelasi lucru… parca n-as crede ca toti se inseala. Nu stiu… Cred ca pana la urma mi-ar ramane instinctul pentru a decide ce e de facut. Si nu stiu multe dintre amanuntele astea atat de importante si de schimbatoare de viata, de asta am zis ca m-as gandi foarte mult inainte sa ma decid ca pastrez sau nu copilul.

    @ sophy → Cum am zis, n-am de unde sa stiu ce e in sufletul altor mame. Spun doar cum vad eu din afara si ce as face eu.

    @ Mazarichile → Aia e alta poveste… cand mamele fac rau intentionat… apai despre alea chiar poti spune ca-s monstri, chiar daca am folosit expresia intr-un caz nepotrivit.

    @ Bogdana → Imi pare rau ca am atins o coarda sensibila… ma temeam ca asta se poate intampla. Ai dreptate, poate nu stiu cum as reactiona, dar acum, gandind la rece la ce fel de viitor ar putea avea copilul ala sau eu alaturi de el (pentru ca nu sunt chiar atat de altruista sa nu ma gandesc ca si viata mea ar fi compromisa, si nici n-am de gand sa ascund aspectul asta) sincer iti spun ca nu mi-ar veni sa nasc un copil bolnav.

    @ dojo → Mi-am cerut scuze pentru exprimarea si judecata gresita a femeilor de la Cernobil, nu mai dezvolt. Cat despre teste si alte analize, n-o sa ma opresc la un singur doctor, asta e clar. Imi doresc un copil perfect sanatos si daca nu il pot avea… o sa incerc pana pot. Poate vorbesc prostii, da’ in momentul de fata, asa gandesc.

    @ crisss → In primul rand, ma bucur ca esti insarcinata, e o veste foarte buna 🙂 Iti doresc sa ai o sarcina usoara si copilul tau sa fie sanatos si la nastere si dupa si toata viata. 🙂

    @ Miscellaneous → Multumesc.

    @ Mynnye → O fi un pacat, dar asa cum a spus Carla (Mazarichile) prefer sa-mi asum pacatul asta.

    @ ela → Oh, stai ca nu e vorba de cazul meu. Doamne fereste, sper sa nu fie cazul sa ma confrunt cu decizia asta. Dar nici eu nu exclud adoptia, desi in Romania e inforator de greu sa adopti un copil…

    @ anatati → Imi pare rau pentru concluzie si nu m-am gandit decat la faptul ca ele trebuiau sa se gandeasca (dupa cateva exemple) ca nu e tocmai ok sa nasca dupa catastrofa aia. Totusi, imi pare rau ca nu s-au oprit din a face copii dupa ce au vazut ce malformatii au alti nou-nascuti…

    @ Monica → Nici eu nu vreau sa ma gandesc cum e, dar avand acasa o persoana cu probleme, imi cam dau seama…

    @ Bia → Cum ne simtim dupa e mai putin important decat cum ne-am simti toata viata. Sa stiu dinainte ca si eu si copilul si familia toata suntem mereu tristi ca nu avem ce sa facem sau ca nu e cale de scapare, sa fac alt copil si sa sper ca e normal, ca sa am si eu o bucurie, mi se par niste ganduri infioratoare… Mai bine avortul si incerc din nou.

    @ ‘mnealui → Nu sunt casatorita, si imi pare rau sa aflu ca ai o experienta in domeniul asta.:( Dar nu cred ca tristetea sau durerea de a-mi vedea copilul nenorocit ar fi in vreun fel indulcita de o casnicie sau de un sot care ma iubeste… Singura sau cu cineva alaturi, as suferi la fel de mult pentru un omulet care n-ar avea o viata normala. Nu zic ca familia si sotul nu conteaza, dimpotriva… insa asta nu schimba cu nimic faptul ca puiul meu e anormal. 🙁 Oricat de egoist suna asta, nu vreau sa te supar sau sa judec sau sa critic. Pur si simplu ma refer la mine si la ce as face/gandi eu.

    @ Dora → Da, asa ar fi intrebarea corect pusa. Si ai punctat foarte bine, iar citatul ala mi-a dat fiori…

    @ Mama si Iubita → Un singur doctor i-a spus ca bebelusul e bolnav sau mai multi? Pentru ca daca primesti un raspuns de-asta, in Romania nu prea ai voie sa te opresti la el, oricat renume ar avea doctorul. Nici n-as concepe sa ma multumesc cu o singura parere, mai ales cand ea e negativa. Se stie cat de gresit se pun diagnosticele in ziua de azi…

    @ Liana → Am scris si in post si in raspunsurile pentru ceilalti si o sa scriu si la tine. In special la tine: imi pare rau pentru concluzie, intr-adevar nu am gandit-o prea bine si prea mult. M-am lasat condusa de alte idei si n-am luat in considerare contextul. Totusi, chiar daca am omis toate analizele care nu erau posibile pe atunci, m-am gandit ca dupa mai multe cazuri de malformatii, femeile ar fi trebuit sa se gandeasca daca nu li se poate intampla si lor si daca e cazul sa-si asume aceste riscuri. Chiar nu stiu ce sa zic altceva…

    @ anisor30 → Inteleg foarte bine ce spui si exact asa gandesc si eu.

    @ ionut → Nu ca ar trebui sa iti dau vreo explicatie, dar asa superficiala cum ma vezi si ma crezi tu, am dreptul la o opinie, superficiala sau nu. Lasand la o parte faptul ca am explicat deja ca ultima propozitie nu a fost gandita prea mult, lucru pe care il recunosc si pentru care mi-am cerut scuze, n-ai tu de unde sa stii ca nimeni nu se arunca cu capul inainte intr-o asemenea decizie. Afla ca am scris postul asta tocmai pentru ca cineva s-a aruncat cu capul inainte din egoism si din motivatia: “Vreau sa am un copil”. Sanatos sau nesantos, n-a contat. Acum plange prin spitale si sali de asteptare ca ii e frica pentru viata micutului. Asa ca nu mai emite nici tu declaratii cum ca NIMENI nu face asta, ca uite, te cam inseli.

    Si pare-mi-se ca ai mai omis o chestiune, anume randul ala in care am spus ca acest post este o parere personala, nu un adevar general valabil. Nu incerc sa impun nimanui parerea mea, dar am voie, la fel ca toata lumea sa-si formuleze parerea. Ca tu nu esti de acord cu ea, asta e… treaba ta, nu-ti cere nimeni sa imi dai dreptate. Am dreptul sa spun ce vreau, atata timp cat e vorba de mine, referitor la “ nu ai dreptul”. Ba il am.

    Cat despre ultima parte a comentariului tau… e chiar aberanta si cam comunista. Dragule, in cazul in care n-ai constatat pana acum, in tara asta inca e democratie. Am voie sa vorbesc despre ABSOLUT orice subiect vreau, ca nu ai nici un drept sa-mi inchizi gura sau sa-mi atragi tu atentia despre ce sa vorbesc pe blog. Si pe viitor, nu te mai obosi sa comentezi, voi ignora tot ce ai de spus.

    @ Bogdana → Boganda, cred ca duci putin cam prea departe situatia. Eu ma refeream la femeile care nasc copii cu malformatii sau cu boli grave, in cunostinta de cauza. Cam ca in cazul ala in care femeile insarcinate fumeaza, se drogheaza, beau, desi sunt constiente ca nu ii fac bine copilului. Din acelasi egoism. Eu asa il vad. Nu vreau sa-mi cer scuze pentru parerea mea, dar asa consider eu acuma: daca as afla ca fatul este bolnav sau va fi afectat de o boala grava si inca pot sa fac avort, cu toata religia, morala si alte motive, as avorta. Nu as vrea sa ii fac nici lui viata un chin, nici mie.

    Iar daca nu se poate face avort… atunci situatia se pune altfel…

    @ Q → In primul rand felicitari si iti doresc din suflet sa ai un copil sanatos si frumos, care asa sa fie toata viata.

    In al doilea rand, iti multumesc ca-mi respecti parerea, altii nu au stiut sa faca asta, desi am subliniat ca e pur parerea mea.

    In al treilea rand, la mama m-am gandit in ultimele randuri, daca le recitesti o sa vezi. M-am pus in locul unei asemenea mame si mi-am imaginat ce ar insemna viata mea cu un asemenea copil. Crede-ma ca am o persoana bolnava in familie si e mai rau decat cu un copil mic, asa ca nu vorbesc chiar in afara subiectului. Si oricat de cu dragoste as face-o, oricat de dedicata as fi, nu vrei sa stii ce ganduri monstruoase imi trec prin cap uneori. Lucruri care ma ingrozesc si pentru care ma pedepsesc singura.

    Si sunt de acord cu tine, o femeie care are grija si care iubeste neconditionat un copil bolnav, care, in unele cazuri nu-i poate oferi dragostea pe care si-o doreste atat, femeia aia e o eroina si mai mult decat admirabila.

    Nu stiu ce as face in cazul ipotetic pe care il descrii, e delicata, extrem de delicata situatia, dar tind sa cred ca n-as vrea sa chinui pe nimeni, nici pe el, nici pe mine. 🙁

    @ ady → Dupa ce am citit comentariul tau, mi-am dat seama ca ai dreptate, a face avort sau a naste un copil bolnav inseamna intr-un fel tot a lua viata cuiva… nici nu ma gandisem la asta…

    @ Baby R → 🙁 Doamne… asta e ingrozitor…

    @ richie → N-am vrut sa sochez, ca nu asta era scopul. Cand am facut eu asa ceva, de cand ma stii? In ceea ce priveste ce a spus Ionut, pentru mine e egal cu 0, iar Q a motivat si a argumentat foarte bine.

    Imi pare rau ca te intristeaza pozitia mea, dar n-am de gand sa-mi cer scuze pentru faptul ca nu as vrea un copil bolnav. Nu inteleg de ce sunt blamata pentru asta, e o parere ca si celelalte, iar faptul ca am scris-o aici, brusc ma face pe mine un monstru. Daca ai citi printre comentarii ai vedea ca nu sunt singura care gandeste asa. Si consider egoista o femeie care naste un copil dintr-un capriciu si dup-aia plange prin spitale ca i se nenoroceste viata si a ei si a copilului. Tu, mai mult ca toti de sus, ar trebui sa stii ce am acasa si cat imi e de greu, ca am vorbit cu tine despre asta nu o data. Crede-ma ca gandul ca as putea avea un copil bolnav nu-mi surade deloc, mai ales ca stiu cum e sa ai mereu grija de cineva bolnav, sa te anulezi pe tine si sa renunti sa-ti mai traiesti viata pentru ca trebuie sa o faci pentru altul. Da, acum eu sunt egoista, dar daca consideri ca e atat de grav ce spun… asta e. N-am cum si nici nu incerc sa iti schimb parerea.
    Ca judec sau nu pe cineva e doar problema mea. Am spus ca nu inteleg de ce unele femei nasc copii bolnavi, desi stiu inca de cand se poate face un avort, ca acel copil este compromis pe viata.

    Asa cum i-am zis si lui Ionut, nu toata lumea trebuie sa fie de acord cu mine.

    @ INTJ → Hei, nu te-am mai vazut demult pe-aici 🙂 Nu-mi da dreptate, ca ne pun la zid.

  • INTJ

    @tomata
    asta e … “a da nastere” sau “a aduce pe lume” e doar inceputul unui drum pe care cei implicati (ambii parinti si copilul) il parcurg impreuna (cum se spune: “la bine si la rau”) … iar bunele intentii nu sunt suficiente decat in filme/povesti (asta ca sa nu mai zic ca “binele” meu poate fi “raul” altcuiva, etc.).

  • Devoratoarea de muzica

    Nu am dus frazele pana la capat.Nu am putut.Sa fie egoism?posesivitate?nu stiu,eu ii zic incredere.Increderea ca divinitatea nu ramane amortita pentru totdeauna in fata copilutului.Increderea in oameni si in fortele ei de viitoare mama.
    Cine se increde mult se increde prost.:(

  • sasha

    mi se pare ca oricat de mult te pregatesti si oricat isi doresti ca viitorul tau copil sa fie perfect, vor exista lucruri care il vor chinui, necaji, stresa etc.

    nu sunt parinte si ma pot gandi la fel ca tine, teoretic, speculand cum ar fi.

    am auzit odata pe cineva incurajand o mama cu un copil avand sindromul Down. mama de vreo 10 ani, ajunsese cumva la limita cu rabdarea, nervii si sufletu. si omul ala a zis ceva super destept – mi s-a parut mie atunci si inca mi se pare.

    pana la urma e bine ca acel copil a nimerit sa fie nascut intr-o familie care il iubeste si vrea si poate sa aiba grija de el. decat intr-o familie in care ar fi fost ignorat si neingrijit.

  • Rox

    Cred ca decizia trebuie sa fie luata de parinti in cunostinta de cauza (atat cat se poate), si cei din jur sa le ofere linistea si sprijinul de care au nevoie pentru a o lua, fara presiuni si tot felul de pareri care fac mai mult rau decat bine. Si ei trebuie sa fie sinceri, sa cantareasca foarte bine situatia si sa fie pregatiti pentru consecinte. (Asta ar trebui sa faca toti parintii, stiind ca nu se pot razgandi dupa cativa ani cand isi dau seama ca e greu sa cresti un copil, dar asta e alta discutie)

  • tizul

    Presupunem ca stiu, ca mi s-a spus ca va fi tarat…
    Sunt barbat si am deja patru prunci. Mi-e mai simplu sa scriu- Nu, n-as fi deacord fiindca i-as nenoroci si pe cei deja nascuti. Si fiindca cred ca o specie, chiar si cea umana, trebuie sa-si prezerve sanatatea… Pare nazist, futa-l Hector pe Hitler care a pus umanitatea in postura sa nu poata discuta despre astfel de subiecte! Poate sa se supere cine s-o supara, emisiunile vazute despre doi tineri cu Sindrom Down care fac copiii si evribadi ie bucurosi si incantati mi se par ingrozitoare.
    Bunica imi povestea de strabunica. Moasa satului. Ii stia satul de frica, mai ceva decat jandarmului. Tarziu, mare fiind, mi s-a povestit de ce: La nastere ea verifica nou-nascutul si daca era nesanatos IL ANIHILA! M-am ingrozit gandindu-ma cum e sa faci asa ceva, ce suflet trebuie sa ai… Dar bunica mi-a explicat de ce era necesara, ce insemna pentru o familie taraneasca un copil cu probleme grave…
    Normal ca mi-am pus problema ce-as face intr-o astfel de situatie (Doamne-fereste!). Si am gandit ca tine. Dintr-un singur motiv- CE VA FACE DACA NOI, PARINTI, NU II VOM SUPRAVIETUI?
    Sa nasti CU BUNA-STIINTA UN ASTFEL DE COPIL MI SE PARE EGOISM. Argumente gasesti pentru orice. Important este ca INTENTIONAT aduci pe lume un om FARA SANSE!

  • Q

    @tizul: ai ridicat discutia la nivelul intregii specii. asa iti raspund, desi unele puncte sunt valabile si la nivelul discutiei initiale

    pai si cum definim normalul? cum definim ce merita sa traiasca si ce nu? ne intoarcem la Grecia antica unde in Sparta sau Atena isi omorau copii care nu erau “apti” fizic dupa nastere?

    ce ne facem cu cei prosti, nu numai cu cei diformi sau invalizi? mai ales ca prostia e mai periculoasa.

    si ce ne facem cu cei care devin bolnavi in timpul vietii?
    tizul, tu spui ca specia noastra trebuie sa isi prezerveze sanatatea. atunci de ce nu ne “scapam” si de cei care au boli incurabile (cancer, HIV atc), sau cei care au boli grave dezvoltate in timpul vietii (vezi Stephen Hawking profesorul de la Cambridge). Sau sa spun de Einstein care la noua ani nu putea vorbi fluent (avea nu-s ce sindrom)?

    cred si eu ca un copil nascut asa are mai putine sanse. cred si eu ca viata parintilor si a lui vor fi mult mai grele. dar cine iti garanteaza tie ca parinte care iei decizia asta ca acel copil nu se va refugia in pictura si va deveni un pictor faimos?

    decizia de a-l OMORI pe micut e bazata doar pe PRESUPUNERI despre viitorul lui si nu pe certitudini stiute.

    iar stampila asta de EGOIST am putea-o pune mai bine unora care fac copii, perfect sanatosi, si ii abandoneaza la groapa de gunoi…

    eu raman la concluzia ca noi muritorii nu ne putem juca de-a Dumnezeu !
    hai mai bine sa ne punem intrebarea asta inainte de a incerca sa facem un copil. mergem pana la capat cu procreatia, sarcina, nasterea si copilul sau cedam pe parcurs????

  • colorbliss

    Einstein suferea de o forma rara de autism. Conform tuturor statisticilor, Beethoven trebuia sa fie un copil ,,bolnav” (asta doar asa, de exemplu).
    In primul rand, te apreciez ca ai curajul sa iti asumi propriile convingeri, cu riscul de a fi judecata si condamnata.
    Insa, ma oripileaza intreaga discutie.. perspectiva din care se vorbeste. E ca si cum am refuza dreptul la viata tuturor cainilor, de exemplu, deoarece au un IQ redus. Ne sunt inferiori.
    Egoism sa nasti un astfel de copil? Cred ca e egoism sa nu il nasti.
    Apoi… in schimbul unei vieti sub eticheta de ,,copil bolnav” sa inteleg ca majoritatea dintre voi ii oferiti acestuia Inexistenta? E mult mai bine, da. E nimic. Neant.
    Sincer, nu stiu ce decizie as lua daca as fi intr-o asemenea situatie. Nu vreau sa fiu inteleasa gresit, nu sustin ca eu l-as naste. Insa, daca nu l-as naste, imi asum rolul de femeie slaba, lasa, speriata, egoista.

    (p.s in ciuda faptului ca m-a intristat ce am citit, consider ca discutia este una constructiva, e un schimb de idei pe un subiect sensibil – si din cate observ, intr-un mod civilizat)

  • ambasadoarea

    Eu m-am gandit la asta de cand am aflat ca am in burta un “punct” de 5 cm. Si hotarasem: daca in timp util s-ar intampla sa se descopere ca bebeloiul are grave probleme, as face avort. Asta cu toate implicatiile ce decurg de aici (si stiu sigur cum mi-ar fi fost in minte si in inima dupa un asa eveniment, de care m-am ferit o viata). Mi se parea ca as fi si egoista si inconstienta sa aduc pe lume un copil bolnav si asta MAI ALES pt chinul lui, pt viata lui ingradita, anormala, pt relatiile pe care nu le-ar putea dezvolta, pt durerile lui, pt lumea lui mica si inghesuita in care si-ar duce existenta, probabil una scurta, cu toata dragostea si daruirea mea… Din pacate, decizia e cu atat mai greu de luat cu cat medicii fac greseli extrem de grave, ecografiile sunt prost interpretate… daca dau un “verdict” complet gresit (cum stim toti ca se mai intampla)?
    Apoi, cu toate precautiile din ziua de azi, cu toate testele, ecografiile si analizele la zi, nimic nu este complet sigur. Iar toate temerile mele (legate de nastere, cresterea copilului, temeri multe, stufoase, alungatoare de somn si datatoare de depresii) palesc si mor in fata temerii supreme ca domnisoara Florea ar putea avea probleme de sanatate.

  • tizul

    @Q- NU exista perfectiune, recte om perfect; toti avem mici defecte, dar care se inscriu in limita suportabilitatii, care nu-ti transforma viata in infern…
    Eu scriu despre situatii extreme, in care viitorul om mare nu se va putea descurca singur in societatea umana.
    Stephen Hawking s-a nascut sanatos, scleeroza a dezvoltat-o de la 21 de ani. Einstein a vorbit tarziu, la 3 ani, dar nu manifesta alte deficiente, care sa fi aparut la o eventuala ecografie sau alta analiza “jmechera”. Povestea cu Beethoven este un FAKE. 😉
    Si nu scriu din prisma eventualelor avantaje pe care le-ar avea societatea ci din prisma faptului ca pentru un copil tarat major viata poate fi o CONDAMNARE la SUFERINTA. Si decizia, oricare ar fi, as lua-o dupa ce diagnosticul ar fi confirmat de mai multi specialisti, in urma a mai multor analize complexe…
    Despre cei ce fac copii fara sa aiba cele necesare unui trai decent:
    Am mai scris- cred ca reproducerea ar trebui sa fie un drept castigat daca respecti niste cerinte minime. Parintii ar trebui sa isi poata permite un copil, pe care sa nu-l arunce in bratele societatii, sau mai rau, sa-l exploateze, traind de pe urma lui, cum se practica acum…
    Suntem, prea multi si de acia toate belelele de pe glob, nu mi se pare normal sa hranesti somalezii, iar ei sa puiasca, sa produca alti copii, din care majoritatea sa moara in viitoru’ apropiat.
    Poate sa para nazi sau cum o parea, eu imi pastrez parerea…

    De ce la caini, cai, animale de rasa, ca sa ai acte, ai nevoie de niste examene, ce se finalizeaza in dreptul (sau nu) de reproducere?
    De ce la oameni n-ar fi normal sa treci niste teste ca sa poti aduce pe lume si educa mici oameni?
    Sa trebuiasca sa n-ai boli grave, transmisibile genetic, sa ai minime cunostinte care sa te transforme in animal cu judecata, sa poti sa te intretii/ii intretii pe viitorii copii (nu in lux, dar un acoperis, o paine, o haina, etc). Restul, suna ca dreacu’, da’ viata-i dura, sa fie nefertili (pastile, ceva neagresiv cu sanatatea…), fiindca suntem prea multi si prea multi, 10 milioane de copii sub 5 ani, mor PE AN!
    Drepturile omului contra drepturile copilului!

    Se adevereste iarasi ca “drumul spre iad e pavat cu bune intentii”.

  • aetana

    Stiind de la bun inceput ca acel copil va avea probleme nu cred ca as alege sa-l nasc. Sa-i o copilarie petrecuta in spitale cu lucruri stiute numai din carti sau de la tv? Nu stiu daca l-as putea face sa aiba asa o tarie de caracter incat sa ignore boala. Plus ca viata tuturor celor din jur s-ar invarti in jurul medicilor si al spitalelor si nimeni nu cred ca isi doreste asta. Daca as fi incapabila sa nasc un copil sanatos cred ca exista destui copii mici, sanatosi care abia asteapta sa fie adoptati.

  • colorbliss

    Despre Einstein se stie ca avea psihopatie autista, Asperger mai exact, de Beethoven stiu ca in cele din urma a surzit complet, insa eu vorbeam de statistici si indicii care ar fi sugerat inainte de nastere ca va fi un copil bolnav.
    @tizul, In mare parte sunt de acord cu tine, cel putin in ceea ce priveste faptul ca nu ar trebui sa avem voie sa concepem copii pana nu suntem siguri ca le putem oferi conditii de viata. Mi se pare aberant si mie sa te trezesti ca vrei sa faci copii, dar sa nu ai nici tu ce sa mananci si unde sa stai (dar asta e alta poveste)
    Insa lucrurile se complica in momentul cand deja o viata ia contur. Si ma repet… Inexistenta e un dar mai bun decat o viata mizera? Spun mizera pentru a ma conforma discutiei, am fost insa in voluntariat, saptamanal, un an de zile, in scoli pt copiii cu deficiente, diverse. Unii, in inconstienta lor, emanau cea mai pura fericire. E tragic pentru cei care sunt constienti, da. Am vazut si un baiat paralizat si deformat, insa perfect lucid – da, e tragic. Vorbea greu, iubea muzica. Era fericit cand ii cantam…
    Nu stiu ce sa zic, sunt convinsa ca si pentru ei conteaza mediul familial foarte mult, iar modul in care se raporteaza ceilalti la ei le influenteaza atitudinea fata de viata.

  • ady

    oameni buni, voi aveti idee ce inseamna sa inghijesti un copil/un adult cu tetrapareza spastica, cu spina bifida, cu redard metantal mare, eventual cu probleme neuromaotorii mari, ect, etc. permiteti-mi sa ma indoiesc. chiar sper asta.
    nu e vorba ca eu, mama/familia nu l-as iubi si ingriji. daca am decis sa il nasc, desi stiam ca vor fi probleme imi asum tot ce inseamna asta.
    eu, in alegerea de a nu naste acel copil nu vad egoism din partea mamei/familie ca sa nu aiba probleme, sa aiba o viata mai usoara. (mda, poate sun unii aleg dintr-un astfel de egoism), eu as alege din dragoste pt acel copil. da. pt asta. ce viata ar putea avea el? ce ar cunoastea el din aceasta viata in afara de durere, suferinta, respingere din partea semenilor, cei 4 pereti ai camerei lui? apoi dupa ce parintii nu mai sunt, un posibil abandon intr-o institutie, poate ingrijirea din partea unui frate/sora care nu poate avea o viata. chiar credeti ca poate suplini dragostea si ingrijirea parintilor tot restul lucrurilor frumoase sau mai putin frumoase ale vietii?
    oameni buni, traim in romania, in romania in care un copil este respins pentru ca poarta ochelari, pentru ca are 5 kile in plus, un om este respins pentru ca este homosexual, etc, etc. nu cred ca mai este necesar sa vi le reamintesc.
    in romania unde un spital/azil/
    institutie de ocrotire a bolnavilor cronici seamana cu un lagar de concentrare nazist/din siberia.
    romania in care unei mame cu carucior cu un bebelus ii este aproape, daca nu chiar imposibil sa circule pe strada, sa ajunga dintr-un loc in altul daca nu are masina personala. inchipuiti-va in scaun cu rotile in care nu mai este un bebelus, este un copil/adolescent/adult nu de 5-10 kg, ci de 20-30-40-50, etc. ce faceti cand aveti un astfel de copil in ingrijire si locuiti la etajul 1-2-3-4 intr-un bloc fara lift. cum ajungeti la spital, sau oriunde in alta parte unde este absolut necesar daca nu aveti o masina persoanala. ca sa nu mai vorbim de parc, o plimbare, munte/mare, in alta parte decat acasa.
    acum mai multi ani, in urma unei operatii pe coloana am fost imobilizata la pat (asta inseamana ca nici macar in sezut nu puteam/nu aveam voie sa ma ridic) pentru 6 luni. in 6 luni parintii mei au putut sa ma scoata afara de 2 ori. 2 ori in 6 luni. si asta in conditiile in care locuiam la casa si parintii mei sunt cadre didactice cunoscute si apreciate intr-un oras extrem de mic, astfel incat nu au fost refuzati cand au solicitat cu imprumut o targa de la spital. ce s-ar fi intamplat daca locuiam la bloc si ei erau niste muncitori/lucratori oarecare intr-un oras mai mare in care ii cunosteau poate doar vecinii si colegii de munca.
    aveti idee ce inseamna pt o mama sa puna plosca fiicei de 14 ani si alte chestii ce tin ce igiena intima a unei fete de 14 ani. (in rest sanatoasa, lucida, etc)?
    aveti idee ce inseamna pt o fata de 14 ani ca fratele ei, doar cu putin mai mic sa ia plosca in care si-a facut nevoile? (de pus si de scos, plus sters, ridica haine, reusisem ca ma descurc singura, nici n-as mai putea spune cum)?
    aveti idee? eu da.
    aveti ideea ce inseamna sa-ti vezi copilul, deja imobilizat la pat, ca-i e rau si vomita toata noapte, nu stii ce are si nu poti sa-l duci la spital si nu prea exista salvare? parintii mei stiu.
    si din fericire, nu stiu ce inseamna toate astea pt un adult.
    si astea au fost doar pt 6 luni, daca au trecut, fara sa lase urme majore. ce s-ar fi intamplat daca ar fi fost o
    si daca alegerea de a scuti o fiinta de o viata care nu e viata, de o “existenta” care nu inseamna pt ea mai nimic din tot ceea ce inseamna pt noi (cei destul/relativ sanatosi) viata/existenta ma face o criminala, da, accept sa fiu o criminala. pentru ca eu as considera ca savarsesc o crima mult mai mare daca as aduce un copil cu probleme majore pe lume.
    repet, asta gandesc/simt acum.

    aaa, si apropos de sinucidere asistata/eutanasiere, Q, cum e cu decizia rudelor de a deconecta de la aparatele de sustinere pe cineva bolnav. in cazul asta bolnavul mai poate sa-si dea consimtamantul.
    nu spun ca sunt alegeri usoare, dar cred ca nimeni n-ar trebui sa judece pe nimeni.

  • tizul

    Strict la intrebarea ta:

    “…Inexistenta e un dar mai bun decat o viata mizera? Spun mizera pentru a ma conforma discutiei, am fost insa in voluntariat, saptamanal, un an de zile, in scoli pt copiii cu deficiente, diverse. Unii, in inconstienta lor, emanau cea mai pura fericire. E tragic pentru cei care sunt constienti, da….”

    Depinde de cum vezi treaba- accepti ca propriul copil sa fie doar un animalut, fericit sau nu, intr-o scoala pentru copiii cu deficiente, dependent de altii toata viata ori vrei un copil in limitele normalitatii, care sa aiba parte de micile dar marile bucurii ale vietii- primii pasi, primele vorbe, prima zi de scoala, primul sarut, etc?

    Iadul si raiul sunt aici si acum si ce alegi depinde de tine, cred eu…

  • INTJ

    “Am vazut si un baiat paralizat si deformat, insa perfect lucid – da, e tragic. Vorbea greu, iubea muzica. Era fericit cand ii cantam…” … da, dar din pacate nu poti sa-i canti tu (sau altcineva) mereu iar el n-are nici macar sansa sa-si cante singur. Viata nu-i simpla/usoara pentru nimeni, da’ parca-i si mai urata/insuportabila atunci cand depinzi de altii.

    e aceeasi poveste ca si cu eutanasia: ne da mana sa vorbim de sus, de pe inaltimile idealurilor nobile si ideilor marete/pure/etc. … pana cand auzi pe cineva apropiat implorandu-te sa-l/s-o lasi sa moara … un alt fel de strigat de ajutor.

  • colorbliss

    @tizul, Dacǎ aş avea siguranţa (chiar şi relativǎ) cǎ îl pot face fericit, aşa animǎluţ cum este, l-aş accepta. I-aş da naştere doar dacǎ, adânc în sufletul meu, aş şti cǎ din acel moment încolo sunt dispusǎ sǎ îmi dedic întreaga viaţǎ lui, cǎ voi face absolut tot ce îmi stǎ în putere pentru a-l face fericit în condiţiile date (cǎ voi fi dispusǎ inclusiv sǎ îi cânt zilnic, cu orele, de exemplu). Nu e vorba despre cum vreau eu sǎ fie copilul meu, cred cǎ toţi ni-i dorim frumoşi şi, mai ales, sǎnǎtoşi. Dilema e dacǎ ne putem lipsi de egoism astfel încât sǎ nu fie vorba despre noi din acel moment încolo, ci în totalitate despre el.

    Dacǎ nu voi simţi toate aceste lucruri, voi renunţa la sarcinǎ.
    @INTJ Da, e mai uşor sǎ vorbim din afara cutiei, însǎ e şi necesar sǎ ne punem anumite probleme, nu ? Pe mine mǎ ajutǎ discuţia, de exemplu, pentru a-mi clarifica eu mie ce cred despre subiect, pentru a lua în considerare aspecte la care eu nu m-am gândit, cum ar fi ,, pana cand auzi pe cineva apropiat implorandu-te sa-l/s-o lasi sa moara … un alt fel de strigat de ajutor.’’ Indicat ar fi sǎ nu se ajungǎ acolo. Dacǎ nu suntem siguri cǎ le putem oferi o viaţa acceptabilǎ, sau mǎcar cǎ acesta va fi scopul vieţii noastre, mai bine o lǎsǎm baltǎ (şi asta se aplicǎ şi în cazul unui viitor copil sǎnǎtos)
    Cel mai bine ar fi sǎ luǎm toate mǎsurile necesare pentru a preveni astfel de traume. Primele luni, sǎptǎmâni de sarcinǎ chiar, sunt esenţiale.. precum şi bagajul nostru genetic. Avem la dispoziţie numeroase teste pe care le putem realiza înainte de a decide cǎ vrem sǎ aducem pe lume un copil…

  • INTJ

    @colorbliss
    in viata, siguranta 100% nu exista … mereu e vorba de probabilitati, de “acum” si “informatiile ce le am in acest moment”. tocmai de aceea acea decizie trebuie sa fie una asumata in cunostiinta de cauza … iar atunci cand stii (din start) ca viitorul cel mai probabil arata sumbru, “ma risc” e doar o dovada de egoism. despre asta scria tomata si imi cer scuze ca am deviat de la subiect.

  • Júlia

    Să analizăm puțin o situație: am 23 de ani și am handicap locomotor, cu tot ce include acest handicap – scaun cu rotile, cadru, cârje…malformație la spate…etc. Problema mea este din naștere, mai exact, este chiar vorba de radiațiile de la Cernobâl, așa ni s-a zis! Sunt studentă în ultimul an, știu spre ce mă îndrept, profesional vorbind, și duc o viață normală, ba mai mult, unele lucruri le pot face mult mai bine decât cei care sunt perfect sănătoși, mă bucur de viață, fac o grămadă de lucruri. Călătoresc, particip la evenimente, concerte..etc.

    Deci dacă ai fi fost mama mea, eu clar nu m-aș fi născut! 🙂 Eu nu eram aici! Nu spun că mi-a fost ușor, nici mie, nici familiei…am mers la medici, am fost operată, a fost greu, însă trăiesc și decât să nu fi existat, e foarte ok și așa! Important e să știi ce să faci cu viața ta! Și sunt absolut convinsă că părinții mei, fratele meu, îmi împărtășesc opinia!

    Acum vorbind în general, depinde și de boală…normal, depinde de caracterul părintelui…cât este de dispus/pregătit să înfrunte astfel viața…

  • Tomata

    @ all → Va multumesc tuturor pentru comentarii si pentru parerile voastre foarte argumentate. Eu nu mai am ce sa adaug, pentru ca n-as face decat sa repet ce-am spus in post sau in celalalt raspuns.

  • roxi

    Aici nu sunt deloc de acord! Si iti spun si de ce.
    Cine iti da voie sa iei o viata?
    Cu ce mai esti deosebita de un criminal??
    Atat timp cat in pantecul tau, al meu(sunt insarcinata), se intampla un miracol de care tu esti intr/o f mica masura responsabila, cred ca orice mentalitate se schimba.
    Si daca mi/ar fi spus la ecograf la 4 luni ca n/are maini si picioare, tot copilul meu ar fi fost! O iubesc nespus!!
    De ce crezi ca mamele se incapataneaza sa aiba un copil bolnav?Ti se pare incapatanare? Mie avortoanele mi se par niste egoiste si lase care nu sunt in stare sa ingrijeasca un copil bolnav!
    Am admirat o singura initiativa a celor care ne conduc, nu mai stiu exact a cui a fost ideea, au introdus in gradinite papusi cu dizabilitati. Suntem un popor tare crud,tare meschin!Ar fi cazul sa nu mai privim atat de “in perfect”, daca/mi permite exprimarea,lucrurile!
    Ce te faci daca se imbolnaveste dupa ce il nasti? Il omori atunci ca sa/l scutesti de sufeinta???
    Daca am vedea tot ce ne inconjoara ca pe creatia minunata a lui Dumnezeu, cred ca lucrurile ar sta altfel!
    Am vazut oameni in suferinta mai impacati si mai fericiti decat cei intregi care treceau pe langa ei si se ingrozeau!
    Totul este prin ce prisma vedem lucrurile!

  • Miscellaneous

    @Roxi: Problema este … dacă tu mori ( Doamne ferește ) cine o să mai aibă grijă de copilaș, așa cum este el, bolnăvior, cu sindrom Down, autism etc. ? 🙂

  • Q

    @Miscellaneous: Dar daca mama moare si el e sanatos cine mai are grija de el? Se pune aceeasi intrebare si pentru varianta “copil sanatoas”

  • Miscellaneous

    Păiiii mă gândeam că dacă el, copilul, e sănătos, îl ia Casa de Adopții, Orfelinatul etc. În schimb nu cunosc procedura în cazul unui copil cu probleme.

  • Q

    @Miscellaneous: pai daca nu stii raspunsul atunci nu poti sa vii sa aduci asta ca si argument. Iar Orfelinatul sau Casa de Adoptii la noi e tot o viata chinuita…

  • cartim

    Tomata draga, multi dintre copiii carora le zicem monstri sunt de cele mai multe ori niste copii deosebiti.
    Am avut ocazia sa lucrez, ca psoholog, cu ambele categorii de copii, si cu asa zisi normal si cu copilasi cu handicap, si pot spune ca in fiecare din acest copil zace ceva deosebit, uneori normalitatea este atat de plata si lipsita de continut.

    Cat despre mame, cred ca nu empatizezi destul cu acestea, in momenttul in care o femeie ramane insacita , din cate am vazut , se schimba si isi iubeste acel copil indiferent de integritatea sa.
    Sa nu uitam ca exista foarte multi oameni printre noi care sunt “anormali” sau cum li se spune in termeni psihologivi “cu nevoi speciale”, ce ai dori sa facem cu ei? Ii includem in societate, ii acceptam sau reluam politica nazista sau cea comunista pri care ne facem ca acesti oameni nu exista sau ii exterminam pentru a pastra o rasa pura , ariana?

    Imi cer scuze dar m-am lovit de aceasta mentalitate de prea multe ori si daca nici noi care ne consderam inteligenti si formatori de opinie , gandim astfel, atunci ce sa ateptam de la acei parnti care isi retrag copiii din scoala doar pentru ca intr-o clasa exista un elev care are un mic handicap dar a carui inteligenta depaseste pe multi din colegii sai….

    Eu consider ca acesti oameni sunt la fel ca noi toti doar putin diferiti , si cred ca isi pot gasi un loc in aceasta societate.

  • Ema

    Buna Tomata draga,
    Aseara iti scrisesem un mesaj pe care ulterior l-am sters.Te-ar fi durut mult daca l-ai fi citit!Si nu imi doresc asta!Daca-ti pomenesc de DUMNEZEU poate nu este suficient de “trendy”pentru tine…Te intreb doar,cum ar fi daca al tau ingeras s-ar naste cu un handicap ca al Ioanei Maria(http://www.helpioana.com/ro/povestea-ioanei)?Sau daca dupa 3 ani sa zicem,ai afla ca sufletul tau,copilul pe care ti l-ai dorit atat de mult sufera de autism?Pentru ca ,vezi tu,AUTISMUL nu il poti vedea la ecograf in timpul sarcinii…

  • Tomata

    @ Ema –> La fel ca si altii de mai sus ai inteles gresit ce am spus. Asa ca repet si reformulez: daca mi s-ar spune ca fatul ar avea probleme sau ca se poate naste cu malformatii, as face avort, daca n-ar fi prea tarziu. Nu as aduce pe lume un copil despre care stiu ca e deja sortit suferintei. Si cum am mai spus in comentarii, cunosc cazuri de mame care stiau ca bebelusii lor vor avea probleme si la nastere si dupa, si asta inca de cand se putea renunta la sarcina, dar s-au incapatanat sa o duca la final. Despre asta e postul meu. Nu despre ce boli pot face ulterior, nu despre malformatii care nu s-au vazut in nici o ecografie sau test.

    Cum am mai zis prin comentarii, si o spun pentru ultima oara, asta e parerea mea, asta as face eu, asa gandesc acum. Sper ca Dumnezeu sa nu ma puna in situatia de a vedea cum e.

    Nu vreau sa supar pe nimeni si nici sa acuz, spun doar ce as face eu.

  • Irina Ilisei

    Un posibil raspuns ar fi si faptul ca femeile nu sunt fabrici de copiii sanatosi. Vietile copiilor nu se calculeaza dupa schema: daca ies dupa modelul perfect il dam mai departe societatii, daca are defect il dam la rebuturi. Oamenii se implinesc in diferite moduri si poate si un copil bolnav sa fie un copil fericit.

  • Danny Fox

    Scufitza, din ce ma bag mai mult prin blogul tau, din ce-mi gasesc subiecte care sa ma faca sa nu mai tac. Cum e cel de aici.
    Acum 19 ani mama fiului meu si cu mine am pus impreuna samanta unui pui de om. Atat ea, cat si eu, eram afectati de o “problema” genetica care ne dadea sansa probabilistica 1/4 de a avea un copil sanatos, daca-l concepeam impreuna. Puiul nostru a primit una din celelalte 3/4 din sanse… La momentul conceptiei noi, parintii lui nu stiam nimic despre ruleta ruseasca a geneticii… am avut parte de un curs accelerat la cateva luni dupa venirea pe lume a fiului nostru. Culmea, adineaori am controlat data din coltul dreapta-jos si… era CHIAR acum 19 ani (+/- niste zile, dar cum pe atunci ne iubeam mult, intens si de mai multe ori de zi e imposibil de aratat cu degetul ziua precisa).
    Din ziua cand am aflat, ca un fulger sub cer senin, despre “ruleta ruseasca” am avut parte de ani de orori. Am cunoscut multe.
    Am decis sa-l scoatem pe puiul nostru de sub umbrela gaurita sau putreda a sistemului sanitar romanesc, si asta a fost poate cea mai buna decizie pe care am luat-o.
    Subliniez, [b] noi nu stiam [/b] ce urmeaza, deci pana aici fosta mea sotie, mama puiului nostru nu intra in categoria femeilor despre care discuti tu in blog. Mai apoi am ajuns sa fim confruntati si cu o serie de decizii, cum ar fi aceea daca sa alegem sa mai luam un bilet la loteria aia nenorocita, in speranta ca ne iese un alt fel de bilet… cu speranta eventuala de a avea astfel un copil sanatos care sa contribuie eventual la insanatosirea primului nostru venit (terapii experimentale, transplant de maduva, chestii complicate si nesigure) Noi n-am avut puterea sa indraznim asta, iar azi niciunuia dintre noi nu ne pare rau… N-am avut puterea sa decidem asta din oroarea de a mai asista o a doua oara la o extragere nereusita si la o a doua oroare… Ne-a costat enorm aceasta “lipsa de curaj”, ne-a costat inclusiv moartea dragostei dintre noi si finalul previzibil al unei casnicii. Acesta ar fi cel mai mic pret de platit…
    Astazi, nu regretam alegerea. Cu tot ceea ce a insemnat pentru noi, am ales asa, si am platit pretul. Iar puiul nostru creste bine-mersi (ma rog, nu tocmai, se arata a deveni o veritabila “testa di cazzo” un adolescent dificil, dat fiind si mediul familial viciat in care s-a dezvoltat). Important e ca daca ti-l prezint, tie sau oricui, n-ai sa ghicesti niciodata ca n-ar putea din motive medicale sa ajunga cosmonaut sau campion olimpic… si ca nu-si poate programa niciodata vacante mai lungi de 20 de zile fara un spital bine pregatit… sau alte mici particularitati.
    Am ales sa traim intr-o alta tara. Ori de cate ori citesc despre probleme ca ale tale cu Spitalul Judetean Timisoara, sau despre mamica aceea si cruciada ei contra unei scoli de cosmar, sau altele… ma felicit pentru decizia de a pleca!
    In tara asta insa am primit niste prieteni. Unii neobisnuiti pentru tine, dupa spiritul articolului asta. Un sot si sotie care au ales sa aiba nu 1 ci chiar 3 copile chiar daca afectate de o malatie genetica severa. Si nu pentru ca ar fi cine stie ce cretini bigoti carora parohul le interzice avortul sau amniocenteza… ci pentru ca au crezut sincer ca handicapul si durerea exista mai intai in mintile noastre, aia… zisi “normali”… si mult mai putin si mai tarziu in realitatea copiilor lor! In numele mamei acelor fete minunate (aia mare e studenta la Litere la Milano) iti multumesc ca ai sters ultima propozitie.
    Decizia de a aduce pe lume un copil bolnav este STRICT o problema personala. Desigur, putem vorbi despre asta, putem avea fiecare opinii informate sau nu, indiferent daca am accesat sau nu livelul de esperienta (discutabil altminteri) de a fi devenit parinti. Anzi, AVEM OBLIGATIA DE A VORBI si de a supune dezbaterii acest subiect. Cand dezbatem asta, trebuie sa incercam sa aflam si parerea LOR, a copiilor veniti astfel. Culmea e ca daca am afla ce zic ei, ne-am mira, unii dintre noi!
    Fiul meu mi-a zis acum 3 saptamani ca nu vede ce-i asa de anormal la el! Mi-a zis el multe… eram la o bere ca baietii intr-ul local hard-rock unde-l mai duc la adapat… nu prea des, sa nu faca dependenta… :))
    Fiica unei foste iubite, intalnita acum 2-3 ani in Bucuresti, 100% desteapta si 1000% sanatoasa genetic (n-am pus-o eu acolo, ci un mascul cam betiv si cam violent), studenta la Litere si ea, mi-a spus… adica mi.-a facut cel mai dureros compliment posibil… “un singur lucru n-a mers bine: trebuia sa fii tu tatal meu!”
    Si lui, si ei, am pus aceeasi intrebare, in forme diferite: “ati suferit in viata voastra de pana acum. Daca am reseta, ati suferi din nou?”. Fiul meu mi-a raspuns ca “de unde stiu eu cat sufera el?! O vede pe mama lui ca sufera si azi la procedura medicala pe care el tre s-o faca periodic, dar el sufera mai putin decat crede ea!”. Fiica aceea, care nu-i a mea, mi-a raspuns ca “Da, poate ca as fi suferit mai putin de alea de care stiu, si poate mai mult de altele pe care nu le stiu… de unde vrei sa scot proportia exacta?!”
    Cam aia e. Si copii au dreptate! Nu spun lucruri traznite! (mai e emisiunea aia? s-a umplut si ea de kitsch, sau a murit decent?)

  • Raluca

    Tocmai am terminat de dat biberonul fetitei mele. Obisnuiesc sa ii dau biberoanele rasfoind blogosfera, romaneasca sau nu. Asa am dat si peste blogul tau. Asa si peste acest articol al tau.
    Fetita mea, Cati, are trisomie 13. Este o trisomie mult mai grava decat trisomia 21 (copiii cu sindrom Down, bine ingrijiti si recuperati, pot ajunge studenti. Daca sunt intrebati, 99% dintre ei vor raspunde ca sunt fericiti. Sunt plini de afectiune, de rabdare, de perseverenta, de smerenie si de orice alta virtute pe care noi, astia ma buni dintre oamenii normali ne straduim sa le atingem si nu prea putem. Nu stiu daca la capitolul suflet tu poti sa bati statisticile astea). Copiii cu trisomie 13 au un handicap mult mai sever, si in ceneral nu supravietuiesc varstei de 1 an.
    Cu toate acestea, Cati ne-a invatat in cele 8 luni de cand este cu noi mai multe decat am reusit sa invat eu pe altii in 30 de ani. Cu siguranta mai multe deca ai reusi sa ii inveti tu pe altii intr-o viata intreaga. Cati ne invata cum e sa pretuiesti ziua, cum sa zambesti in ciuda a tot ce e rau in trupul tau si ti se intampla fara sa vrei, fara sa o poti controla, cum sa intampini fiecare dimineata cu speranta, cum sa iti asumi aventura asta a suferintei cu DEMNITATE, pierderea asta care sta deasupra capului nostru cu iminenta, dar care ne face sa pretuim si mai mult ce ne e drag, pretios, de valoare: copiii, familia, sufletul si vesnicia. Nu ai cum sa intelegi chestia asta. Nu ai cum sa intelegi ca nu sunt texte. Nu ai cum, de vreme ce etichetezi acesti copiii, si pe mamele lor, drept monstri, si nu gasesti in tine nici macar disponibilitatea de a-i cunoaste, de a vedea cine sunt si cum sunt si cum te pot transforma ei in bine.
    Cati nu e primul copil cu handicap pe care l-am vazut in viata mea. Facand voluntariat, am mai cunoscut si alti copiii inainte de a ma casatori. Cele mai importante lectii din viata mea le-am invatat de la ei- cum sa zambesti cu recunostinta in ciuda celor mai grele conditii. Cum sa te bucuri de lucrurile marunte ale vietii ca si cu ar fi mari, iar bucuria sa radieze din tine, cel cu trup fragil si imperfect, cum sa accepti fara rezerve, sa traiesti cu perseverenta, sa induri respingerea celor din jur intorcand si celalat zambet, si cealalata acceptare, si indelunga ta rabdare.
    Crescand un copil cu handicap, iubindu-l si ingrijindu-l fara a avea alta rasplata decat aceea de a-l iubi si a-l ingriji, te castigi tu pe tine. Te schimbi tu in bine. E un alt fel de binecuvantare.
    Eu as da alta definitie monstrului. Monstru este acela care ucide cu cruzime. Care respinge pana la ura. Care ucide pe cel ce nu i-a facut nici un rau, nu avea cum sa ii faca nici un rau, pe motivul ca nu se incadreaza in standardele lui monstruase de perfectiune. Pe acela care ucide si abandoneaza pe cel mai vulnerabil om, un bebelus, ba inca unul bolnav, unul care ar avea mai multa nevoie de dragoste si de ingrijire. De cate ori plange Cati (cum ar fi plans orice alt bebelus obisnuit), de cate ori ma dau peste cap sa o alin si sa o fac mai confortabil, ma gandesc la sutele de copii bolnavi abandonati, pe care nimeni nu ii ingrijeste si nu ii alina. Si stii cine sunt monstri? Da, mamele lor, dar nu pentru ca i-au adus pe lume, ci pentru ca i-au abandonat, au refuzat sa isi asume responsabilitatea, au refuzat sa iubeasca. Refuzul asta te face monstru. Nu un cromozom in plus, o malformatie, un handicap. Mentalitatea asta de Sparta face lumea noastra un loc mai rau pentru copiii nostri. De vreme ce majoritatea gandeste ca tine (sunt constienta de asta), de vreme ce majoritatea sunt ciuntiti la suflet ca tine, malformati pe interior, lumea e un loc din ce in ce mai rau. Nu dragostea care ar fi putut fi data copiilor bolnavi e problema. Problema e dragostea care le este refuzata. Nu trebuie sa imi publici comentariul. E in special pentru urechile tale.
    As vrea sa o cunosti pe Cati. Sunt sigura ca ti-ar topi toate prejudecatile cu zambetul ei. Sunt sigura ca te-ar face mai buna. Sunt sigura ca ti-ar schimba un pic perspectiva. Sau poate nu…
    Daca Dumnezeu a ales sa imi dea un copil special, nu imi plange de mila. Cati ne invata sa traim fiecare zi cu multumire si cu demnitate. Are stofa de lady. Nu ti-am scris pentru ca tu sa ma compatimesti. Ci pentru ca afirmatiile tale lovesc pe nedrept intr-o categorie de mame si de copii in fata carora ar trebui sa ne inclinam. Pentru ca ei ne provoaca la a trai un bine si mai bun decat simplul confort al unei vieti lipsite de orice suferinta.
    Tu m-ai numit monstru, pentru ca am ales sa nu ucid. Oameni ca tine o numesc pe Cati monstru si refuza sa se uite la ea. Cine este cel rau dintre doi doi? Care rautate e mai mare? Ce faci tu cu rautatea ta? Cum o rezolvi? Te deranjeaza ca te numesc rea? Handicapata la suflet? Te deranjeaza aceste etichete? Priveste cu sinceritate in tine: care sunt mai reale: etichetele mele sau ale tale? Care sunt mai nedrepte? Care sunt mai dureroase si cu mai multe consecinte?
    E Craciunul. Exista Unul care poate sa schimbe rautatea asta in bine. S-a nascut de Craciun. Pe acesta ti-L doresc din toata inima tie. Pe Acesta, pentru ca El iti poate schimba perspectivele. Craciun fericit!

    • Tomata

      Draga Raluca

      In primul rand vreau sa te felicit pentru omul care esti. Pentru altruismul tau, pentru rabdarea ta si pentru acceptarea ta. Nu, nu sunt ironica, daca asta e primul gand care iti vine in minte. Chiar admir oamenii ca tine care pot accepta si imbratisa asemenea situatii cu sufletul deschis si cu inima impacata. Din pacate pentru mine, eu nu sunt unul dintre acesti oameni, mi-as dori, dar nu sunt. Si o sa-ti spun de ce. Mama mea e bolnava de Azheimer, de vreo 5 ani deja si starea ei in tot acest timp s-a inrautatit. Deci in 7 octombrie 2010, cand am scris acest articol, mama mea era deja in lumea ei si tatal meu mort de cateva luni. Toata povara acestei boli, casa si traiul mamei mele si al meu au cazut pe umerii mei. Sa nu mai spun de durerea pierderii celui mai important om din viata mea. Nu am pe nimeni care sa-mi usureze greutatile, in afara de prietenul meu, care nu e obligat sa o ingrijeasca pe mama mea. Nu mai primesc iubire de la mama mea pentru ca nu mai stie cum sa o ofere. Nu mai primesc nici un sentiment de la ea pentru ca e absenta total. Crede-ma ca imi doresc mult, foarte mult, extrem de mult sa fiu mama si eu, sa am asupra cui sa-mi revars toata dragostea pe care sper ca o mai am in mine, pentru ca boala mamei mele mi-a secat si ultima reminiscenta de tandrete. M-a facut din om neom si monstrul care ma acuzi ca sunt datorita acestor cuvinte scrise aici e mic copil pe langa demonii personali cu care ma lupt in fiecare seara cand ma pun in pat. Oricat mi-as dori un copil, daca as sti dinainte sa-l nasc ca se poate naste cu probleme de sanatate, nu l-as naste. Pentru ca n-as mai putea indura boli, vizite la doctori si o viata intr-o permanenta teama, alerta si ingrijoare.
      Numeste-ma monstru, poate ca sunt, dar numai cuvantul handicap ma ingrozeste si ma face sa ma gandesc cu groaza ca as putea avea un copil bolnav.
      Poate nu e usor de inteles o asemenea atitudine, dar e parerea mea pe care mi-o asum.
      Sunt sigura ca fetita ta e minunata, nici n-ar putea fi mai putin decat atat, cu o mama devotata si iubitoare ca tine. Si sunt sigura ca o sa ajunga un om frumos din toate punctele de vedere, nu ma indoiesc de asta, are exact oamenii de care are nevoie pentru a se dezvolta cum trebuie.
      Multumesc si de urarile de Craciun, sper sa se adevereasca. Am mare nevoie de schimbarea perspectivelor, deocamdata insa nici psihologul nu ma poate ajuta in privinta asta…

      Craciun fericit si tie.

  • Raluca

    Imi pare rau ca am fost dura in exprimare cu tine. Toata ziua m-am gandit ca am fost poate prea dura. In rest, imi mentin si imi sustin afirmatiile.
    Imi pare nespus de rau pentru ce se intampla mamei tale si relatiei tale cu ea. Trebuie sa fie devastator sa vezi cum persoana cea mai draga se disipeaza dinaintea ochilor tai. Asta ne face cel mai bine sa intelegem ca noi nu suntem doar trupurile pe care le vedem. C.S. Lewis spunea “You don’t have a soul. You are a soul. You have a body”.
    In aceeasi masura, copiii cu handicap nu sunt trupurile imperfecte pe care le vedem. Sunt sufletele intregi, curate si intacte pe care nu le vedem, dar pe care le respingem pentru ca hainele trupurilor lor nu sunt “de calitate” .
    Dragoste nu ai de dat pentru ca primesti. Dragoste ai de dat pentru ca, intr-un moment al vietii tale, te-ai hotarat sa dai- si datul asta s-a transformat in tine in sursa- cu cat dai mai mult cu atat se revarsa mai mult din tine. Vine o vreme in care trebuie sa ne asumam responsabilitatea pentru ceea ce suntem, fara a mai da vina pe parinti, circumstante, oameni din jur.
    Imi pare sincer rau de depresiile si “demonii” cu care te lupti. Cred ca ti-ai ales prost psihologul. Ar trebui sa schimbi profesorii. Copiii cu sindrom Down sunt experti la bucurie, ar putea sa te invete atat de mult! Copiii cu paralizie cerebrala sut cei mai tari la rabdare. Si, poate ca aici sunt un pic biased, dar nu cred sa fie ceva mai inviorator pe lume decat zambetul unui copil cu trisomie 13. Bucurie, dragoste neconditionata, afectiune manifestata, inocenta, rabdare, perseverenta, smerenie- chestiile astea mari pe care le pretuim toti, care devin barometrul clipelor noastre de fericire- ei sunt expertii nostri in ele. Ei, cei pentru care noi, astia maturi si intregi la minte, am dezvoltat o tehnica de Detect and Destroy (si ne mandrim cu asta).
    Nu suntem noi minunati (noi ca familie vreau sa spun). Noi suntem oameni obisnuiti, cu bunele, dar MAI ALES cu relele noastre. Cati e lampa speciala care arunca o lumina magica peste noi. Nu ne-a dat-o noua Dumnezeu pentru ca suntem mai buni, mai puternici, mai speciali, dar ea ne ajuta sa devenim mai puternici si mai buni. E catalizatorul chestiilor pozitive din viata noastra.
    Sa nu crezi ca sunt naiva. Si eu m-am rugat pentru copii sanatosi, si mi-a fost teribil de frica de cuvantul handicap (cu atat mai mult cu cat stiam prea bine ce implica acest cuvant). Ma paraliza frica de a avea un copil cu handicap, insa am exclus din start (dinainte de a ma casatori) avortul. Si apoi s-a nascut Cati si nu mi-a mai fost frica. Ei bine, am un copil cu handicap. Nu un handicap recuperabil- un diagnostig grav, medicii numesc trisomia 13 incompatibila cu viata. Cati de 8 luni se straduieste sa ne demonstreze ca e cat se poate de compatibila atat cu viata, cat si cu dragostea, bucuria, speranta, si normalitatea.
    Din afara, ai impresia ca un copil cu handicap te impinge intr-o margine a societatii sumbra si nedorita de nimeni. Intr-un fel, asa e, teoretic…Ajuns acolo, iti dai seama ca alaturi de tine sunt si altii, parinti normali carora copilul cu handicap le slefuieste calitatea. Sunt oameni a caror companie iti face onoare (nu monstri). Si nu se sfarseste lumea, viata merge inainte, merge normal, capata un normal al ei. Din afara, ai impresia ca un copil cu handicap traieste ca o leguma, intr-o stare vegetativa, si nu poti avea o relatie cu el. Nu castigi nimic de pe urma lui. In realitate, darurile pe care ei le aduc sunt la fel de pretioase, si o relatie cu ei exista, depinde de tine sa o vrei.
    Lucrul care mi se pare cel mai grav in postarea ta nu e parerea personala pe care ai incercat sa mi-o explici mie acum. Nu e faptul ca tu nu te vezi in stare sa cresti un copil cu dizabilitati. E afirmatia ca nimeni n-ar trebui sa aduca pe lume astfel de copii. Ca aducandu-i pe lume suntem egoisti, ii expunem la suferinta si chin. Ca mai bine i-am ucide din start. E grav nu ca o prezinti ca pe o parere personala, ci ca pe un adevar general. Si da, stiu ca asta e curentul majoritar, dar NU asta e binele. Tu numesti raul bine si binele rau. Rau este sa ucizi. Bine este sa iti asumi responsabilitatea, sa faci ceea ce trebuie, s-o faci chiar cu bucurie si cu multumire, pentru ca un copil e pana la urma un copil, o binecuvantarea, de orice fel ar fi el.
    De cand s-a nascut Cati, am decis sa fac tot posibilul pentru a da micutei si insignifiantei sale vieti cat mai mult scop si sens. Unul din scopurile ei este sa schimbe macar un pic mentalitatea societatii in care traim. Si da, uneori fac “parada” cu existenta ei, si nu o ascund in coltul cel mai intunecat, pentru ca vad si cred si simt ca Ecaterina e frumoasa si buna si curajoasa si ambitioasa si puternica si dulce si tot ce poate fi o fetita pe lumea sta si da, vreau ca lumea s-o iubeasca si prin iubirea asta raspandita de ea in jur sa devina ei mai buni. Cati da, construieste o lume mai buna, si pentru noi, si pentru cei ca ea.
    Eu iti doresc tot binele din lume. Iti doresc sa nu mai fii deprimata si apasata. Iti doersc sa fii luminoasa si fericita. Si iti doresc sa gasesti calea spre Sursa fericirii, care pentru mine este Dumnezeu (si sunt radicala afirmand ca este singura valabila. Asta e insa opinia mea personala si as intra intr-o alta discutie).
    Eu inteleg pozitia de pe care vii tu. Cauta sa intelegi si tu pozitia de pe care vin eu. Sincer, nu mi-as dori ca afirmatiile mele sa te impinga si mai tare in depresie. Imi doresc doar sa iti lumineze o perspectiva la care, poate, pana acum nu te gandisesi.

  • dana

    heii eu am un copil cu cheilopalatoschizisbilateral ( buza de iepure si nu are cerul guri)documentativa pe net ce inseamna am aflat la 4 luni ca am un copilas q probleme si ca trb multe interventi chirurgicale eu sincer am zis sa nu.l chinui pe el q atatea dureri operatii si eu sa sufar pe langa el dar din pacate nam av ce sa fac a trb sa.l tin pt ca doctori a sp ca e ceva cu care se poate trai pt ce sa fac avort dar multumesc lui dumnezeu ca mi la dat asa cum a vrut el si ca e sanatos din alte puncte de vedere si un copilas superb frumos haios si il iubesc enorm mi.as da si viata pt el (baietel 8 luni) iar eu st o mamica tanara 19 anii jumate dar credetima ca la 19 anii aii mei zici ca am mai av copii adk vreau sa zic ca mi.l ingrijesc sg fara niciun ajutor vreau sa zic ca ma descurc q el si la el e mai complicat cu mancarica nu ma reder la altceva are tata suntem impreuna sa nu se inseleaga altceva in fine sa stiti ca si mamicile cu copii bolnavi sunt niste mame eroine pt ca au de tras mamicile acelea si trag ca sa.si avada copilasi bine sanatate multa la toti copilasi bolnavi

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

CommentLuv badge