Septembrie in Shiraz

Septembrie in Shirazdalia soferAutor: Dalia Sofer
Nationalitate: iraniana
Titlu original: The Septembers of Shiraz
Anul aparitiei: 2007
Nr.pagini: 393
Premii: Whiting Writers’ Award (2008)
Ecranizare: nu
Nota mea: 9/10
Alte romane de acelasi autor: nu

Nu mai ştiu cum a ajuns Septembrie în Shiraz pe lista mea de cărţi pe care vreau să le citesc. Parcă am citit despre ea într-o revistă glossy, că din ele doar recomandările de cărţi le reţin. În definitiv nu asta e important, ci faptul că dacă n-o citeam, pierdeam o carte bună, scrisă frumos şi atât de asemănătoare cu ceea ce simt eu acum.

Desigur, întâmplările şi contextul istoric în care se desfăşoară acţiunea nu au nimic în comun cu prezentul României, însă scurte episoade sau pagini întregi de introspecţie şi fapte în care îmi regăsesc viaţa, mi-au apropiat foarte mult acest roman de suflet.

Dacă as fi citit Septembrie în Shiraz într-o altă perioadă, probabil veşnicul subiect despre revoluţia din Iran, aceleaşi torturi şi aceeaşi disperare despre care am citit şi în La porţile moscheii sau în Citind Lolita în Teheran m-ar fi enervat la culme. Pentru că nu poţi să nu simţi furie când citeşti despre nesimţire, despre ironia şi superioritatea unor oameni care „în numele religiei” calcă totul, absolut totul în picioare. Atât lucrurile materiale cât şi legăturile de sânge, de prietenie şi mai ales de omenie. M-am gândit la scriitorii de origine iraniană în comparaţie cu regizorii români. Scriitorii iranieni scriu mult despre acele vremuri tulburi si dureroase ale revoluţiei după căderea Şahului, la fel cum regizorii români fac multe filme despre comunism şi despre atrocităţile de sub dictatura lui Ceauşescu.

Septembrie în Shiraz este povestea unei familii dezbinate de noile reguli şi legi. Isaac Amin, un negustor bogat de bijuterii este arestat şi ridicat de la biroul lui, fără dreptul de a-şi anunţa familia. Soţia lui, Farnaz, şi fiica, Shirin, trăiesc clipe atât de durere sufletească, cât şi fizică (mai ales fetiţa) deoarece, rămase singure, fără stâlpul familiei, îndurerate la gândul că e posibil să nu-l mai vadă niciodată pe Isaac, încearcă să meargă mai departe într-o lume în  care nimic nu mai e cum a fost.

Structurat pe 3 planuri, romanul îl urmăreşte pe Isaac în închisoare, ne poartă cu el prin amintirile despre viaţa îmbelşugată pe care a trăit-o cu familia lui, ne împărtăşeşte gândurile care îl încearcă atunci când este forţat să citească şi să adopte religia Coranului, sau cele când nările lui aproape percep mirosul pielii lui Farnaz. Precizia şi detaliile cu care Dalia Sofer descrie închisoarea, interogatoriul, torturile şi execuţiile deţinuţilor sunt atât de verosimile încât n-ai cum să nu te cutremuri la gândul că toate acestea au fost aievea. Apoi, alt plan se mulează pe viaţa lui Farnaz, a lui Shirin şi a servitoarei lor, Habibeh. Pe fetiţă o vedem la şcoală, cu prietenele ei, vorbind despre ce altceva decât despre politica (la 10 ani), în timp ce mama ei, femeie puternică, îşi caută bărbatul şi încearcă să aibă grijă ca vreun document care l-ar putea incrimina, să nu fie găsit. Habibeh, servitoarea pe care familia Amin a cules-o de pe strada împreuna cu fiul ei, Morteza, are un moment de răzvrătire şi îi aruncă lui Farnaz cuvinte dureroase, astfel încât femeia ajunge să nu mai aibă deloc încredere în ea. Al treilea plan este viaţa pe care o duce Parviz, fiul cel mai al lui Isaac şi Farnaz, în New York, la facultatea de arhitectură. Un singuratic, băiatul trăieşte şi lucrează pentru un evreu hasidic, om bun la suflet, care îl păsuieşte când nu-şi poate plăti chiria din cauză că nu mai primeşte bani de la părinţi. Parviz este trist, cred că mi s-a părut cel mai trist personaj, deşi el are toată libertatea pe care ceilalţi n-o au.

Am rezonat cu acest roman pentru că dispariţia neaşteptată a lui Isaac a semănat aşa de mult cu dispariţia tatălui meu. Exact la fel cum Isaac îşi aminteşte de programările pe care le-a lăsat notate pe agenda de pe biroul lui, aşa am găsit şi eu notiţe pe care tatăl meu le-a lăsat fie pe caietul pe care i l-am dat eu, fie pe marginea unui ziar. „După-masă, la dentist”, scris cu scrisul lui urât şi greu descifrabil. Ducerea lui Isaac la închisoare şi felul în care ceilalţi au rămas fără el e cam acelaşi lucru cu moartea lui. Nimeni nu ştie unde e, nimeni nu poate să îi vorbească, nimeni nu are veşti de la el. Nici eu n-am de la tatăl meu. Am reţinut un citat care mi-a confirmat asemănarea:

„Absenţa, se gândeşte Shirin, e verişoara morţii. Într-o zi ceva e aici, a doua zi nu mai e. Abracadabra. Însă ei nu i-au plăcut niciodată trucurile de magie. Magicienii o neliniştesc, asistenţii lor la fel. În fond, ce fel de om s-ar oferi de bună voie să fie şters? Oare există pe undeva o şcoală pentru asistenţii de magicieni? Şi daca da, elevii primesc o diplomă în a nu fi?
Ce se întâmplă într-o casă plină cu non-fiinţe? Dacă asemenea tatălui ei, ar dispărea şi ea, şi mama ei şi Habibeh într-o bună zi? Casa, bineînţeles nu şi-ar da seamă. Asta ar fi partea tristă. Casa ar continua să existe. Zidurile ar rămâne la locul lor, uşile ar fi pregătite să fie închise şi deschise. Farfuriile şi paharele ar rămâne şi ele , deşi n-ar mai avea cine să mănânce şi sa bea din ele. Scaunele ar rămâne pe locurile lor, iar acele ceasurilor ar continua să se mişte, la fiecare miez de noapte, luând-o de la capăt, ca şi cum fiecare zi care se sfârşeşte nici n-ar fi existat.”

Romanul Septembrie in Shiraz este în mare parte autobiografic, Dalia Sofer fugind din Iran împreună cu familia ei, pe vremea când avea numai 10 ani.

3 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

CommentLuv badge