A murit omul pe care l-am iubit cel mai mult

Mi-e greu, mi-e atat de greu si nu vad nici macar tastele de lacrimi, de durere si de sfasiere… Am stiut, tot timpul am stiut ca urmeaza sa scriu acest post si am sperat din tot sufletul ca acest moment sa fie cat mai departe. Si vreau sa-l scriu pentru ca scrisul ma ajuta sa ma descarc, sa scot din mine o durere surda care inca nici nu m-a lovit in plin…

Ieri, tatal meu m-a parasit si n-o sa-l mai vad niciodata. Niciodata. Niciodata e asa un timp lung… cum sa ma obisnuiesc? cum sa ma resemnez si cum sa ma impac cu ideea?  Cand o sa ma opresc din plans si cand o sa pot accepta ca n-o sa ma mai ia in brate, ca n-o sa ma mai mangaie pe cap si ca n-o sa mai tipe la mine? Cand?

Acum, in sfarsit, doarme linistit, nu se mai gandeste la nici o operatie, la nici o durere, la nimic… acum sta intre patru scanduri si asteapta sa fie dus in lumea aia plina de intuneric si de frig. Acolo unde ii era asa teama sa se duca…

Si vreau sa-l stiu cu mine, vreau sa il simt langa mine si vreau sa ma sfatuiasca de acolo de sus ce sa fac si cum sa invat sa traiesc de acum inainte fara omul care a fost farul meu timp de 26 de ani…

Tati… stiu ca ai stiut cat de mult te-am iubit si cat de mult o sa continui sa te iubesc… pentru ca chiar daca nu ti-am spus-o, ti-am dat sa o citesti… Ai grija de mine de-acolo de sus, unde te-ai dus…

Odihneste-te in pace si pana cand ne vom reintalni, ai grija de mine.