Răul

Autor: Jan Guillou
Nationalitate: suedez
Titlu original: Ondskan
Anul aparitiei: 1981
Premii: nu
Ecranizare: Ondskan (2003)
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Nota 10 pe linie la Schimb de carti a fost motivul pentru care am facut un compromis si am luat acasa o carte despre violenta, o carte care nu m-a atras deloc cu nici o ocazie cand cititorii au vorbit despre Răul in termenii cei mai elogiosi. Pur si simplu subiectul nu ma interesa, nu era printre curiozitatile mele. Cu aceeasi indoiala si neconvingere in suflet mi-am suflecat manecile si m-am pus pe citit.

Violenta, bataia si frica sunt cuvintele pe care se cladeste intriga. Daca mai adaugam si nedreptatea, nesimtirea si absurdul, obtinem cadrul ideal in care se desfasoara viata lui Erik pana sa ajunga la liceu.

Erik traieste cu mama lui, tatal sau vitreg si fratele mai mic intr-o casa ce aminteste de o situatie financiara buna. Invata la o scoala din Stockholm, fara a se evidentia la invatatura, desi este de o inteligenta rara. Ceea ce il scoate in evidenta insa este tupeul si aroganta cu care se poarta cu profesorii si bataile in care se implica atat cu colegii de scoala cat si cu alti elevi din alte scoli. Maiestria cu care ii cotonogeste pe unii le castiga admiratia colegilor lui care il instituie sef de banda. Precizia si priceperea cu care Erik executa o lovitura sunt insa invatate de propria piele. Acasa, de 3 ori pe zi, din diverse motive (dintre care cele mai multe stupide), Batranul, tatal vitreg, il snopeste in bataie. Erik dezvolta o tehnica proprie de auto-aparare, datorita careia durerea loviturilor este suportabila. Ajunge sa cunoasca traiectoria loviturii atat de bine incat stie exact cum sa stea pentru a-i oferi Batranului satisfactia ca l-a lovit cat de tare si unde trebuie.

In urma exmatricularii, Erik este trimis la o scoala privata unde am putea avea impresia ca necazurile lui s-au terminat. Dimpotriva, incepe etapa Stjarnsberg, unde nu adultii sunt cei care-l persecuta, ci colegii lui mai mari. Cerinte absurde, pedepse inumane si batai care enerveaza orice cititor. Daca as continua sa vorbesc despre subiect, daca vi l-as povesti, probabil v-as determina sa nu mai cititi cartea. Si cartea asta TREBUIE citita.

Impresiile pe care mi le-a lasat sunt din cele mai variate: in primul rand aproape ca m-am indragostit de Erik. 🙂 Atat de sigur pe el, atat de direct, precis, destept, intotdeauna cu replica la el, atat de viril si atat de priceput intr-ale bataii. Ce daca avea doar 14 ani, saracu’ de el era calit si mai versat decat unul de varsta mea.

Prietenia dintre el si Pierre e atat de solida incat Pierre mananca bataie pentru Erik fara ca acesta sa-l roage. Ce m-a socat, ce m-a enervat la culme si n-am putut sa inteleg, a fost de ce profesorii permiteau asemenea ritualuri. Elevii erau batuti in asa hal incat multi dintre ei ajungeau la spital. Si cu toate astea profesorii se faceau ca ploua, ca nu observa dintii lipsa, mainile rupte sau ochii vineti. In „traditia camaradereasca” profesorii nu interveneau.

Un alt lucru ce m-a enervat la fel de mult era paragraful 13 din nu stiu ce regulament intern, conform caruia, oricine ameninta sau lovea un membru al Consiliului (alcatuit din elevi de liceu), persecutant de cele mai multe ori, era exmatriculat. Membrii consiliului aveau o imunitate exagerat de iritanta.

Apoi, de neinteles este si atitudinea mamei lui Erik, care in timp ce Batranul il snopeste, ea canta la pian arii din Chopin. Si totusi ea e cea care-l trimite pe baiat la Stjarnsberg, dar asta nu ii justifica tacerea pe care o pastreaza cand sotul ei ii maltrateaza copilul.

Prea multe alte lucruri despre carte mi se invalmasesc in minte, dar stiu ca povestindu-le nu fac decat sa ciopartesc din frumusetea ei. Ma opresc, invitandu-va sa cititi Raul si mentionand ca este o carte autobiografica.

Am vazut si Ondskan, ecranizarea romanului si in ciuda faptului ca Andreas Wilson e un frumos, nu mi s-a parut un film reusit. Nu pastreaza mare lucru din toata violenta pe care Jan Guillou o presara in paginile cartii, nu respecta cronologia si nici personajele. E adevarat ca sunt prea multe intamplari si unele palesc in importanta fata de altele, dar mie imi place sa se respecte cartea intocmai.