Crima si pedeapsa
Autor: Fiodor Dostoievski
Nationalitate: rus
Titlu original: Преступление и наказание Prestupleniye i Nakazaniye
Anul aparitiei: 1866
Premii: nu
Ecranizare: Crime and Punishment (2002)
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu
De foarte mult timp mi-am facut curaj sa ma apropii de Crima si pedeapsa. Acest monstru sacru al literaturii universale si legendele despre maretia lui m-au tinut departe de operele sale si recunosc ca le-am evitat. Imi era teama ca n-o sa inteleg, ca n-o sa pot patrunde tainele scriiturii lui Dostoievski, ca n-o sa ma ridic la adevarata valoare a lor. Insa m-am inselat. M-am inselat intr-un mod pozitiv pentru ca Dostoievski nu e atat de inaccesibil pe cat mi-l imaginam eu. Nu e obscur sau cabalistic, ci doar extraordinar de bun.
Nu stiu ce as putea spune despre Crima si pedeapsa sau despre Dostoievski ce nu s-a spus deja. Poate doar parerea mea personala, care e foarte posibil sa coincida cu multe altele.
Cand am inceput sa citesc cartea, asteptarile mele erau foarte mari si eram la un pas sa cad prada dezamagirii datorita felulul in care avansa povestea. Dezobisnuita fiind de prea multe detalii, de prea multe reluari si repovestiri prin intermediul altor personaje, am simtit o usoara senzatie de plictiseala in primele treizeci de pagini. Aveam impresia ca pierd timp recitind aceleasi lucruri spuse in alta maniera. Insa cand am patruns cu adevarat in paginile romanului, greu mi-a fost sa ma mai despart de el.
Inca de la inceput facem cunostinta cu diabolicul Raskolnikov, dupa prima impresie preocupat de niste ganduri necurate ce nu-i dau pace si ne cuibarim printre ele pentru a-l insoti in toate drumurile sale, pana cand le omoara pe cele doua femei. Apoi deliram odata cu el, ii simtim febra si transpiratiile reci provocate de teama, de frica, de spaima, de groaza ca va fi arestat, paricipam la discutiile pe care le are cu familia lui, cu prietenul lui si cu politia, tresarim la fiecare mic semnal de alarma, si cu toate ca uneori putem anticipa urmarea, ne lasam surprinsi de firul actiunii.
Pentru Raskolnikov, primul sentiment pe care l-am avut a fost cel de ura. Le-am spus celor de la schimb de carti ca il urasc de-a binelea, si i-am intrebat daca vreunul s-a simtit solidar cu acest ucigas sau daca au simtit simpatie pentru el vreodata pe parcursul cartii. Pentru ca mie imi era imposibil. M-am gandit la Grenouille al lui Suskind si nu puteam sa imi dau seama daca si pe el l-am urat asa, desi el e si mai infiorator decat Raskolnikov. Cei de la SdC mi-au spus compatimitori: „Stai sa termini cartea si mai vorbim dup-aia!” Intr-adevar… sentimentele pentru Raskolnikov mi s-au schimbat pana la finalul romanului pentru ca Dostoievski il umanieaza cu ajutorul altor personaje. Al Duniei, sora lui, si al Soniei, fiica prostituata a unui betivan pe care il intalneste intr-o carciuma. Nici Razumihin nu e mai prejos, fiind de la bun inceput unul dintre personajele mele preferate.
Raskolnikov comite un omor, o crima dubla pe care el nici macar nu o considera crima. Omoara o batrana camatareasa, aparent pentru ca are nevoie de bani. Afla din scrisoarea mamei lui ca Dunia urmeaza sa se casatoreasca cu un avocat bogat care isi doreste o sotie umila fara nici o avere. Raskolnikov stie ca Dunia este o martira si o face doar pentru a-l putea intretine pe el la facultate; el nu poate accepta una ca asta si situatia serveste foarte bine de mobil al crimei. Intalnim un Rodion Romanici plin de ura, ursuz, inversunat, mizantrop, demonic in gandire care isi duce planul la indeplinire. Un plan despre care autorul ne vorbeste inca de la inceputul cartii, fara a mentiona insa esenta lui, ne spune doar ca tanarul se pregateste pentru experimentul lui, isi face curaj si alte mici tatonari de genul asta.
Am spus ca o omoara pe batrana aparent pentru bani. Pe parcurs insa aflam adevaratul motiv pentru care Raskolnikov comite crima, si anume o teorie proprie despre dreptul la varsarea de sange. El imparte oamenii in „obisnuiti” si „deosebiti”. Cei deosebiti sunt de talia lui Napoleon, Mahomed, etc, carora varsarea de sange le e permisa pentru ca se intampla cu un scop precis, oficial. Oamenii obisnuiti sunt restul, cei pe care varsarea de sange ii face criminali, nu conducatori. Raskolnikov le omoara pe cele doua femei pentru a transcende conditia lui de om obisnuit, considerandu-se alt Napoleon datorita faptului ca el nu a ucis un om, ci un principiu (principiul ca batrana nu era folositoare societatii, ba chiar era un paduche de care nu avea nimeni nevoie).
Pe langa trairile interioare ale tanarului criminal, firul actiunii ii are ca personaje principale ba pe Dunia si povestea ei cu Lujin, ingamfatul avocat care exact pentru motivele pe care le banuieste fratele ei, vrea sa se insoare cu ea, ba pe mititica Sonia, fiinta curata sufleteste obligata sa se prostitueze pentru a-si intretine familia, ba pe membrii familiei ei, pe Marmeladov, betivanul calcat de o trasura si pe sotia acestuia Katerina Ivanovna, bolnava de oftica. De prin putina literatura rusa pe care am citit-o (Tolstoi, Gogol si acum Dostoievski), extrag ca trasatura general valabila urmatoarea constatare: toti isi iubesc toate personajele in egala masura si le acorda spatiul si timpul necesar pentru a se desfasura dinaintea ochilor nostri fara a prefera pe altul mai mult decat pe celalalt. Absolut toate personajale din Crima si pedeapsa, incepand de la Marmeladov (primul cu care intra Raskolnikov in contact) si terminand cu Svidrigailov, au partea lor de faima si pe nici unul nu il nedreptateste in bogatia caracterizarii.
Pedeapsa pe care o indura nu e ocna ci delirul, boala care il cuprinde pe Raskolnikov dupa ce infaptuieste crima. Constiinta care ii zapaceste simturile, insa nu parerea de rau ca a omorat doi oameni (pentru ca el nu se simte criminal) e cea care il arunca in disperare. Dupa propriile-i vorbe: „Cine are constiinta, sa sufere, daca devine constient de greseala lui. Asta-i va fi pedeapsa – in afara de ocna, bineinteles.”
Crima si pedeapsa e o carte despre mizerie, despre saracie, despre deznadejdea la care te aduc lipsurile materiale. Noroi, intuneric, murdarie, zdrente, darapanaturi, locuri inguste si bolnavicioase sunt decorurile in care se petrec intamplarile. Nici macar femeile, atat de frumoase cum le descrie autorul, nu salveaza aparentele si le lasa si pe ele in aceeasi mizerie. Mi-a parut rau ca povestea Soniei cu Rodion nu a ocupat mai multe file, pentru ca la un moment dat chiar simteam nevoia unei guri de liniste, insa tot e bine ca pana la urma s-a terminat cu bine.
Mult, multe mai sunt de spus, insa orice s-ar spune, nimic nu egaleaza cartea.
___________________________________________________________
Oarecum offtopic: profit de ocazie sa va reamintesc de Cuvintele din carti, caruia i-am facut un lifting si sunt foarte mandra de cum arata. 🙂
40 Comments
Pingback:
Adrian Manolache
e foarte interesanta aceasta carte..am citit-o si eu acu vreo jumatate de an.
Have a nice day!
Dianora
E uimitoare cartea. Eu am citit-o acum un an jumate la insistentele profei de latina.. care ma stia devoratoare de carti si care mi-a pov atatea de autor si roman incat.. pur si simplu a trebuit sa-l citesc. Si chiar a fost ceva impresionant.. am trecut prin multe stari fata de Raskolnikov 😀
ambasadoarea
Bun, Crima si pedeapsa e o carte cu adevarat geniala. Eu pentru Raskolnikov n-am simtit ura, oarecum pentru ca intuiam agonia ce va urma. Mi se parea imposibil sa comiti o crima si constiinta sa nu te taraie prin toate cotloanele nebuniei si a parerilor de rau, a spaimei de a fi descoperit, si, mai rau decat toate, e propriilor tale ganduri si trairi, despre a caror existenta nu stii nimic, decat abia dupa… Iar Dostoievshi e un maestru atat de abil al creionarii starilor personajelor si a momentelor ca n-ai cum sa nu te simti infipt in poveste, partas la tot ce se intampla acolo. Dupa ce am citit-o, acum ceva timp, turuiam intruna despre ea si o recomandam tuturor, chiar si fara sa-mi ceara cineva asta;))
DJ PaulBert
Extraordinara aceasta critica de carte,dar daca recomanzi o carte,te-as ruga sa incepi cu o serie de carti,pentru cei care nu prea o au cu cititul.Din fericire,eu citesc si ma pot mandri cu asta.
esk
Iaca mi-ai facut pofta s-o recitesc. Prima mea impresie n-a fost nici pe departe atat de buna ca a ta, dar uite ca m-ai facut sa vreau s-o verific 🙂
Razvan
Bravo… Nu mai am cuvinte… M-am emotionat de-a dreptul, poate pentru ca mi-ai amintit de carte (care inseamna mult pentru mine)… dar recenzia ta…
Bravo Tomata, pt asta o sa ramai la bookmarks foarte mult timp…
did
mno, acum ar merge foarte bine sa continui cu “amintiri din casa mortilor”
cel putin pe mine m-a incantat sa le citesc asa p’astea doua.
daca deja ai citit, imi cer scuze.
cory
incepusem si eu sa o citesc. Dupa vreo 20 de pagini am lasat-o balta pt ca ma plictisea, probabil ma asteptam la ceva mai spectaculos. Am totusi in plan sa o citesc cand o sa ma simt mai rabdatoare 🙂
Elsa
E cartea mea preferata, alaturi de “Procesul” (F.Kafka). Ambele m-au indus in eroare in primele pagini ca apoi sa ma determine sa nu le mai las din mana.
Stefan
Mi-au placut cuvintele tale despre carte. Ai trecut un test de rabdare 😀 Acum, ca ai ajuns la unul din colosi, ce roman (scris de el) urmeaza?
ddunia
Uite, recunosc, impartasesc aceeasi teorie cu Raskolnikov, exista oameni deosebiti, si exista oameni obisnuiti. Nu pot aproba fapta lui, dar nici crima nu o numesc.
Cinabru
Excelenta prezentare, Scufito. Am citit-o cu mare placere si m-ai convins sa recitesc romanul. Dupa ceva timp, imi dau seama, de la prima lectura. Multumesc, mi-a placut.
Rodica Botan
Citind cele scrise de tine mi-am reamintit cartea pe care am citit-o…trebuie sa fie mai bine de 28 de ani in urma, pentruca am citit-o inainte de a pleca din Romania.
Cartea e buna, te face sa intelegi ca si atunci cind esti convins de ceva si judeci o situatie, e posibil sa-ti lipseasca ceva amanunte care sa schimbe verdictul…
Dar m-a impresionat si felul ordonat in care gindesti si limba pe care o folosesti cu atita maiestrie…
Nu stiu cu ce te ocupi, dar…sper ca daca n-ai scris tu ceva pina acuma sa incepi…si promit sa citesc!!!
anatati
Ciudat, cred că am eu o pasiune pentru eroii ăştia negativi, la limita dintre normal şi anormal. Altfel nu-mi explic, dar mie mi-a plăcut Raskolnikov :)))
Felicitări că ai terminat-o aÅŸa repede 🙂
Recomand mai departe “Idiotul” (tot a lui). Åžtiu că e cartea preferată a lu’ Mutu :)))
Tomata
@ Adrian Manolache –> Interesanta si extraordinara. 🙂
@ Dianora –> Si mie mi-au impuiat multi capul cu Dostoievski si ii duceam cu zaharelul ca o sa o citesc „cand ii va veni vremeaâ€. Eu de fapt evitam pentru ca auzisem atatea despre el si despre geniul lui, incat ma simteam incapabila sa ii patrund scrierile. 🙂 Dar ma bucur ca am citit cartea asta si cu siguranta nu e ultima.
@ ambasadoarea –> Si eu o sa continui sa turui despre ea, si pacat ca nu ajungi la noi la schimb de carti, ca ma dezlantui cand imi vine randul. 🙂
@ DJ PaulBert –> Multumesc pentru compliment. 🙂 Din pacate nu prea inteleg rugamintea ta. Nu stiu la ce serie de carti te referi. Daca te referi la cele pe care le-am amintit in recenzie (Parfumul de Suskind, Suflete moarte de Gogol sau Anna Karenina de Tolstoi), intr-adevar poate ar trebui sa mentionez la ce ma raportez. Daca n-am inteles bine, te rog explica-mi mai pe indelete. 😀
@ esk –> Aaa, pai cu Dostoievski multi zic ca exista doar doua cai: either you love it or you hate it, nu e cale de mijloc. Poate dupa a doua lectura, te lamuresti de care parte esti. 🙂
@ Razvan –> 😳 Multumesc pentru apreciere, ma faci sa rosesc. Multumesc si pentru locsorul de la Bookmarks. 😛
@ did –> Uf… tre’ sa imi trag sufletul ca oricum, orice as citi dupa cartea asta, paleste in comparatie cu ea. Si nu as vrea sa ma deprind numai cu stilul lui Dostoievski, ca dup-aia n-o sa mai imi placa nimic. :)))) Dar tin seama de recomandare, ca oricum nu e prima si ultima carte de-a lui pe care o citesc.
@ cory –> Multa bafta, e un test intr-adevar. Insa la final o sa constati ca a meritat sa „ iti pierzi timpul cu ea.â€. 🙂
@ Elsa –> Eu deja am renuntat sa mai imi aleg carti preferate pentru ca de fiecare data gasesc una care imi place si mai mult si sub efectul citirii afirm ca ultima e cea care mi-a placut cel mai mult. Deci n-o sa spun ca e preferata mea, desi e categoric in top 3. 🙂
@ Stefan –> Multumesc si ma bucur ca ti-a placut recenzia. Marturisesc ca mi-am dat frau liber parerilor si nu mi-a pasat ca o sa iasa ditamai carnatul de post, insa ma mandresc cu ea. Sa iti raspund la intrebare… nu stiu ce urmeaza. Oricum orice ar urma e binevenit si tot o sa imi tremure mainile pe orice carte de Dostoievski.
@ ddunia –> Pai nici eu nu prea il condamn si recunosc ca multora dintre oameni le-ar sta mai bine morti decat vii, insa nu incape vorba sa punem gandurile in practica. 😛
@ Cinabru –> Multumesc, Cinabru. Inseamna mult parerea ta si ma bucur ca mi-ai adus-o la cunostinta.
@ Rodica Botan –> Va multumesc pentru aprecierile dvs si ma bucur ca am reusit sa va aduc aminte de frumusetea ei. 🙂 E intr-adevar ceva irepetabil, inimitabil.
Cat despre ce scriu eu… mai nimic, in afara de acest blogulet. 🙂 dar sunt mandra tare de el.
@ anatati –> Pana la urma si mie mi-a placut, dar la inceput imi venea sa il strang de gat…
Am terminat cartea in… fix 29 de zile, dar doar pentru ca am avut o zi libera si am stat calare pe ea, ca altfel…
O sa citesc si Idiotul, insa… cine stie cand? 🙂
puisorul cufurit
Citind “Crima si pedeapsa”, dar si “Fratii Karamazov”, nu poti sa nu te gandesti, cel putin pentru o clipa, ca Dostoievski a fost unul din cei mai mari psihologi pe care l-a dat omenirea. Eu l-as aseza langa Jung. 🙂 Pentru ca tatuca Freud e mic copil dintr-o multitudine de considerente. :))
Anda
Foarte frumos spus, dar, pentru mine, prezinta interes prima parte a recenziei, si vin c-o intrebare retorica: oare cati autori am evitat sa citim tocmai deoarece ceea ce se spunea despre ei si lucrarile lor era de neinteles? Eu am patit-o cu Goethe si Afinitati elective (si mi-a placut enorm, dar consideram ca nu sunt atat de inteligenta incat sa inteleg ce scrie acolo; am avut partial dreptate: ce scria Goethe intelegeam, explicatiile gen nota traducatorului si critica de la inceput aproape ca ma lasasera fara elan, mai mult, si acum presupun ca erau in chineza, cu caractere latine)…
Åžtefan MuÅŸat
A zis careva pe aici că marele rus este un mare psiholog. Greşit, este cea mai pătrunzătoare minte în privinţa încâlcitelor căi ale sufletului uman. Nu am citit un alt autor care să consemneze cu o uimitoare acribie tot ceea ce se întâmplă în interiorul fiecărui personaj. Şi să ajungă acolo unde nici Freud, mama şi tata lui Freud, Jung şi oricare alt psiholog vreţi voi: în ultima fibră a conştiinţei umane, în punctul de unde se întinde neantul şi omul este nevoit să dea seamă, lui însuşi, fiecărei fapte pe care o comite, în preajma acestui neant. Geniu? Nu ştiu, deşi formula sa estetică este unică.
Nu am citit Crimă şi Pedeapsă, recunosc. Dar ţin să zic câteva lucruri, în urma altor lecturi din Dostoievski.
1) Este o falsă idee cum că marele rus ar fi de neînÅ£eles. Este de neînÅ£eles în măsura în care nu generează, în forul interior al fiecăruia, neliniÅŸti, întrebări, diferite stări ÅŸi chiar angoase. Nu exagerez cu nimc când afirm că lectura romanelor sale trebuie să schimbe, în sensul de transfigurare – este evident că plăcerea, ca singur scop, este exclusă. IntuiÅ£iile sale sunt geniale, are un dar profetic ieÅŸit din comun – vezi Demonii – ÅŸi soluÅ£iile, de asemenea, sunt salvatoare. Marele rus nu a scris pentru liniÅŸtea unei după-amieze la soare, a scris pentru eruperea celor mai ascunse întrebări ale noastre, cele pe care le anulăm, fie prin uitare, fie din confortul superficialităţii, fie chiar prin ignoranţă. Cine îl citeÅŸte pe Fiodor ÅŸi rămâne doar cu plăcerea textului ÅŸi a poveÅŸtii, îmi pare rău, dar a pierdut vremea – mai bine gătea o plăcintă sau lectura panaramele astea postmoderne. Scriitura sa este terapie de ÅŸoc iar rezolvările sale la nivel uman, ontologic, sunt de demne de toată atenÅ£ia. Trebuie să înÅ£elegem că acest om a scris din suferinţă, ÅŸi aceasta a fost calea lui, toată viaÅ£a sa.
2) Acum un pic despre romanul în cauză. Dincolo de povestea în sine, tipologiile personajelor şi modul lor de raportare la ceea ce li se întâmplă ar trebui să ne călăuzească într-o înţelegere mai cuprinzătoare. Pentru că nu am citit cartea (deşi am văzut o piesă de teatru, excepţional pusă în scenă), îmi este greu să fac aprecrieri; dar un singur lucru mi-e clar: Raskolnikov trebuie înţeles în cheie creştină, ca toate celelalte personaje importante din opera rusului. Delirul de care vorbeşti Tomato, este fix calea mântuirii sale, este pedeapsa care, în final, îl va transfigura pe studentul dement, prin aceasta el ispăşindu-şi pedeapsa – lucru pe care îl afirmă şi pe el. Tocmai decorul în care se desfăşoară toată acţiunea romanului, în mizerie, suferinţă şi dărăpănături sugerează că din cea mai neagră şi mai nenorocită condiţie omul se poate mântui, dar cu o singură condiţie: aceea a veritabilei căinţe, a unui real drum al Damascului. Aceasta cred că poate fi o altă cheie de înţelegere. Poate tocmai de aceea rusul este considerat atât de greu de înţeles: odată cu trecerea timpului, se prea poate ca mulţi din noi să ne fi îndepărtat de esenţele ortodoxiei, pe care se bazează în totalitate opera lui Dostoievski.
3) Am citit, în schimb, Demonii. Dacă este cineva pe aici căruia i s-a părut Crimă şi Pedeapsă un roman întunecat, are să-şi schimbe total părerea după lectura acestui roman. Îndrăznesc să zic că nu am întâlnit în altă parte o descriere – în sens de secţiune – a răului, pe toate palierele sale, în toate formele sale de manifestare. De la răul produs de indiferenţă până la răul produs de orbirea minţii (cu utopii, ideologii), de la răul absolut întruchipat de Stavroghin până la revoluţionarul meschin şi insdios ce-l regăsim în Verhovenski, tabloul este complet. Este demn de reţinut că în această scriere aerul de rău absolut este dat absenţa oricărui element compensatoriu, de cineva care, prin prezenţa sa binefăcătoare, să contrabalanseze efectele răului.
În încheiere, căci simt că m-am lungit nepermis de mult pentru un forum, recomand, chiar înaintea oricăror altor lecturi din Dostoievski, jurnalul acestuia, editat la Rao, în trei volume. Asta pentru o mai bună înţelegere a acestui scriitor al cărui angajament a fost total…
Arana
Tomato, te citesc de mult, dar nu am comentat pe aici, asa ca salutari in primul rand.
In al doilea rand, felicitari pt ca ti-ai facut curaj sa il citesti pe Dostoievski, nu exista prea tarziu pt asa ceva. Imi place ce ai scris despre Crima si Pedeapsa, mi-am mai reamintit si eu personajele.
In al treilea rand, referitor la comentariul anterior (Stefan Musat): doamne, cata dreptate aveti!!! Cat de perfecta imi pare caracterizarea, cat de mult seamana perceptia mea cu impresiile dvs, cat de mult m-a putut influenta Dostoiveski si cat am adorat si ador Demonii, pe care imi doresc sa o recitesc, din nou si din nou si in acelasi timp am nevoie sa raman cu senzatia care de cand am inchis Demonii ma copleseste: este cartea suprema, din orice punct de vedere.
Tomata
@ puisorul cufurit –> 😀 daca as putea sa argumentez o parere pro sau contra a ceea ce ai zis tu, as face-o, dar nu pot. Ca n-am cunostintele necesaer. 😀
@ Anda –> Sa stii ca e mare pacat ca ne cream asa o bariera cand vine vorba de scriitori colosali. Unii sunt mai greu de inteles, de simtit, de placut, insa tine si de noi cum percepem comentariile celor din jur. Eu ii auzeam pe toti: Dostoievski e un geniu, cum a putut sa scrie nu stiu ce, in nu stiu ce maniera, si normal ca m-au intimidat. Am evitat, insa no more. 😛 Tre’ sa ma invat minte.
@ Stefan Musat –> Din pacate eu nu stiu prea multe despre viata si scriitura lui Dostoievski. E prima carte pe care am citit-o de el, nu ma voi opri aici, insa nu prea imi place sa ii cunosc unui scriitor traiul, imi place mai mult sa il descopar in paginile cartii, si abia apoi sa aflu legatura dintre opera si viata. Asa ca nu pot sa iti dau dreptate sau sa te contrazic, insa iti multumesc pentru lamuririle aduse si pentru noile informatii. Cred ca urmatoare pe lista e Idiotul, pentru ca numai ce am intrat in posesia ei, insa mai dureaza pana la ea. Mi-e teama ca daca mai citesc ceva de Dostoievski acum, nimic n-o sa mi se mai para bun. 😛
@ Arana –> Iti multumesc ca te-ai incumetat sa lasi o vorba. Mai ales la un post despre o carte (posturi care intotdeauna sunt speciale pentru mine). 🙂
Cat despre argumentarea lui Stefan… eu nu pot sa opinez. Sunt in afara subiectului. 😀 Dar ma bucur ca pentru tine a avut mai mult inteles. Si probabil pentru mai multi. Eu mai am de recuperat. 😛
Åžtefan MuÅŸat
Domnişoară Tomată,
Marele rus se trăieşte. Cam asta era ideea. Dar asta vine cu timpul, cred…:)
Sau poate să nu vină nicioadată, dar nu cred că este cazul dumitale.
Tomata
@ Stefan Musat –> Asa o fi, cum zici tu, eu insa savurez o lectura buna.
Pingback:
Pingback:
Pingback:
LZ
N-am citit-o, dar asa frumos ai vorbit de ea, ca o voi cauta!
Tomata
Pingback:
Pingback:
Pingback:
Pingback:
Pingback:
Pingback:
ALINA
daaaa , crima si pedeapsa , o celebritate … abia asteptam sa o citesc si aveam mari asteptari de la cartea asta .
in ciuda faptului ca este fara indoiala o carte foarte buna pe mine nu m-a impresionat foarte tare asa cum ma asteptam . este celebra dar din propriu -mi punct de vedere cartea este mult sub “idiotul” de acelasi autor , IDIOTUL ESTE O CARTE EXTRAORDINARA ! geniala , cea mai frumoasa carte pe care am citit-o vreodata si nu am sa mai citesc ceva care sa se aproprie de asa ceva .
Vali
Am citit si eu aceasta carte. Mi-a facut placere sa aflu impresiile tale referitoare la intreaga poveste.
Kevin Thomas
Asi dori sa cumpar aceasta carte (Crima si Pedeapsa). Va rog trimitetim un semn de viata va multumesc
niggerul
un articol deosebit,scris intr-un mare stil.Felicitari Andreea!
Melly
Dincolo de tot zbuciumul cartii, imi place ca Dostoievsky isi innobileaza caracterele si, ce e mai frumos, e ca stie sa le scoata din mizeria in care traiesc. Ceea ce este si mai impresionant pentru cititor.
Felicitari pentru recenzie!
fun.
cititi “Adolescentul” si o sa fiti fericiti mult timp de acum incolo…