La portile moscheii
Autor: Kader Abdolah
Nationalitate: iranian
Titlu original: Het huis van de moskee
Anul aparitiei: 2005
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu
Cu Iranul am patit la fel ca si cu Japonia. E de ajuns o carte, un insight, ca sa imi dau seama cat de fascinanta e o lume pe care nu o cunosc. Desi evenimentele petrecute in lumea islamica nu ne sunt tocmai straine, desi intamplarile de acolo sunt mediatizate cat de mult se poate, pe mine nu m-a interesat mai deloc situatia din Orientul Mijlociu, a femeilor musulmane sau a vietii de pe meleagurile acelea. Nu m-au interesat pentru ca personal m-am resemnat, m-am impacat cu ideea ca acolo lucrurile asa vor ramane intotdeauna, ca fanatismul va continua sa omoare oameni nevinovati si ca, in fond, e o lume inchisa, inaccesibila. Mea culpa pentru ignoranta. Sa nu va spun cat imi doresc acum sa ajung la Teheran. 😀
Am descoperit Iranul datorita lui Azar Nafisi si a romanului ei Citind Lolita in Teheran. Am aflat despre razboiul de 8 ani, despre crimele odioase ce au afectat linistea oamenilor si mi-am dat seama ca o distopie nu e nici pe departe atat de monstruoasa ca realitatea. Dornica sa aflu mai mult, am asteptat La portile moscheii cu sufletul la gura, fiind convinsa ca amintirile unui barbat sunt mai violente si mai realiste decat suferinta si descrierile unei femei. Nu mi-o luati in nume de rau, nu sunt misogina, nu desconsider scriitura unei femei, insa e destul de clar faptul ca un barbat nu trece printr-un razboi cum o face o femeie. Simtamintele sunt atat de diferite si durerea e atat de altfel exprimata, si asta puteti sa verificati si singuri daca cititi cele doua romane.
Cam trei sferturi din La portile moscheii este o poveste. O poveste superba ce te duce cu gandul fie la 1001 de nopti, fie la Un veac de singuratate, fie la un serial in care fiecare episod se ocupa de alt personaj. Comparatiile astea le-am facut cand am gasit in paginile cartii senzualitatea Seherezadei intrupata in femeile ce traiau in casa de langa moschee, cand am urmarit destinul unei familii ale carei generatii se succeda, se intalnesc si se risipiesc de-a lungul istoriei, asemeni familiei lui Jose Arcadio Buendia, si atunci cand fiecare capitol imi dezvaluia un alt caracter, o alta minte, alte idei si alte evenimente.
Familia din casa de langa moschee este condusa de Aga Djan, care traieste acolo impreuna cu cei doi veri ai lui (Alsaberi – imamul – si Muezinul), sotiile si copii lor, dar si cu doua bunici, o pisica batrana si o cioara batrana. Asa cum am spus, pe trei sferturi din carte se deruleaza obiceiurile, traditiile si sarbatorile din viata personajelor ce populeaza casa, precum si a celor din afara ei, creandu-se impresia ca feericul si pacea invaluie tot, lasand in afara Senedjanului nebunia si groaza razboiului. De fapt, e doar linistea dinaintea prapadului, ce se dezlantuie pe ultima suta de metri, cand totul e atat de alert, atat de impotmolit si atat de halucinant, incat n-ai cum sa treci de paginile acelea fara sa simti oroarea. Ayatollahul Khomeini, adeptii lui si regimul islamic sunt ceva ce eu cu greu pot pricepe. Fanatismul si crimele in numele lui Allah ma ingrozesc si ma tulbura pentru ca nu pot sa concep ca religia te poate innebuni in asa fel. Dar stiu, eu sunt o naiva ce traieste intr-o lume a binelui, unde cea mai mare nedreptate este derizorie in comparatie cu vremurile in care s-a zbatut omenirea de-a lungul timpului.
As vrea sa va spun pe scurt despre subiectul si frumusetea acestei carti, despre cum nu toti iranienii sunt la fel, despre cum si-au pierdut drepturile de a-si ingropa mortii, sau despre cum o mama se dezice de fiul ei. Insa nu vreau sa va stric placerea si va las sa patrundeti singuri in minunata lume a lui Kader Abdolah, o lume presarata cu elemente autobiografice, din care eu am ramas cu o mare curiozitate. Cartea nu a fost inca tradusa in engleza, asa ca internetul si Google, mama Omida, nu mi-au putut raspunde: cat si ce anume exact este autobiografic in aceasta carte? Pentru ca am vaga impresie ca personajele au existat cu adevarat.
Fanatismul omoara oameni? In ce sens? Pentru ca nu pot decat sa simpatizez cu un om fanatic in dorinta lui de a fi liber si a-si administra propria curte asa cum are chef el, si nu un yankeu cu palarie de texan.
Am romanul pe noptieră. Nu i-a venit rândul.
O s-o citesc. Am fost în Orient, ca ziarist, È™i am descoperit – deja deloc surprins – că realitatea, aromele, pictura vieÈ›ii sunt altfel…
mai am 100 de pagini si abia il pot lasa din mana. imi parcurg timpul dintre lecturi gandindu-ma la cursul narativ. unul din cele mai atractive si cuceritoare romane pe care le am din colectia de la Cotidianul.
As zice sa vezi si filmul animat Persepolis. El ne dezvaluie lumea iraniana sub o lumina prea reala si cruda. In privinta cartii, tot o amanam, m-ai convins sa ma apuc in curand de ea…
@ puisorul cufurit –> In sensul in care omoara alti oameni in numele lui Allah. Acolo nu e vorba de libertate, dimpotriva, de privarea de libertate. Nu sunt de acord cu americanii care vor sa conduca Iranul, insa nici cu islamistii care vor sa impuna religia mai mult decat e necesar. Citeste cartea si o sa intelegi la ce ma refer. 🙂
@ Alexandru Petria –> Oh, cate stau si la mine la rand… si cum salivez la fiecare cand ma uit inspre ele…
@ pushthebutton –> Acuma te invidiez. Pentru ca ai fost acolo si pentru ca o sa intelegi mai bine ca mine cele povestite in carte.
@ Alex –> Astept sa publici si tu o recenzie, sa vedem pareri mai multe. Si mie mi-a placut multe de tot cartea, nu ma asteptam cand am inceput-o. Am vrut sa o citesc doar pentru informarea mea, insa am descoperit un roman cu adevarat bun.
@ jovi –> Mi s-a mai spus si cand am citit Lolita in Teheran. 🙂 Deci n-am decat sa ma spun. Cand, inca nu stiu. 🙂 Astept sa vad si recenzia ta, sunt curioasa de lucruri pe care altii le-ar putea surprinde si mie mi-au scapat.
Invidia e constructivă 🙂 O să ajungi È™i tu.
@ pushthebutton –> Hehe… n-am ajuns inca nici pana la Paris, si vorba aia, e la o aruncatura de bat. 😛
merci de sugestie. 🙂
cineva mai sus pomenea de Persepois. intr-adevar, in timp ceciteam cartea imi rememoram pasaje din film. doua tablouri reale si realiste ale istoriei recente a Iranului.
intre timp, am terminat cartea. nu zic decat ca o recomand tuturor prietenilor; chestia asta nu mi s-a intamplat de ceva vreme. 🙂
@ Alex –> Mai, curioasa m-ati facut cu Persepolis. Imi fac vreme in weekendul asta si ma uit. Ma bucur ca ti-a placut cartea.
Tocmai am inchis cartea! Inca am inainta ochilor casa de langa moschee, fantana si batranul cedru. Si toate dramele si incercarile prin care a trecut familia lui Aga Djan. Si mi-am adus aminte ca ai scris depsre carte. Voiam sa recitesc ce impresie ti-a lasat tie, dar m-am oprit la insemnarea de azi. Si se potriveste foarte bine cu lectura cartii. Cati dintre acei oameni au devenit diavoli pentru semenii lor si cat de multi i-au facut sa simta ca Iadul e aici, pe Pamant si nu in alta parte! Si totusi ramane o speranta si nu trebuie sa uitam ca ce este bun in oameni nu moare! Intr-adevar un roman ce trebuie citit. Si la fel ca si tine, am senzatia ca este si autobiografie aici.
@ irinak –> Ma bucur mult ca ai revenit dupa ce ai citit cartea si ai impartasit cu mine impresia pe care ti-a lasat-o. Sa stii ca postul de azi, cel despre Iadul din oameni, a avut o radacina si in parerea pe care o am despre anarhisti, despre cei care cred ca le pot impune altora vointa si placerea lor. Cine sunt ei sa hotarasca pentru altii ce trebuie sa faca, asta in cazul in care nimeni nu face nimic rau. De ce sa ii impui unui om sa isi renege copilul in numele lui Allah? Allah cu siguranta n-a cerut asta. Doar mintea fanaticului pune pe seama lui Allah deciziile pe care le ia el doar si numai din dorinta de a stapani peste altii.
Asteptam sa apara ceva critica despre Kader Abdolah, sa ne dam seama daca e sau nu autobiografie. 🙂
Mie sincer sa fiu mi-a placut mult cartea, asa ca o recomand. In general sunt incantat de aparitiile literare de la Cotidianul si de autorii alesi de ei.
Lectura placuta!
Imi poate spune cineva unde o pot comanda?
Am citit si eu cartea si mi-a placut mult! M-a fascinat si m-a facut sa inteleg cum se petrec unele lucruri in aceste tari.
Totusi, mi-am pus niste semne de intrebare referitoare la felul cum este respectata sau nu religia acolo. Si am aflat ca nu tot ce s-a scris este adevarat (probabil pentru ca acolo, la fel cum se intampla in multe state musulmane, primeaza traditia si nu religia). Exemplul care mi-a ramas in minte este scena in care batranul imam merge in camera uneia dintre femei, fiecare rosteste ceva iar asta le da dreptul sa intretina anumite relatii. In islam nu exista asa ceva.
Tocmai de aceea am ajuns sa percepem islamul ca pe ceva rau, pentru ca oamenii care traiesc in aceste state nu respecta intocmai religia, iar la urechile noastre ajung doar relele pe care le fac.
Ma bucur ca am descoperit acest blog, iar acum imi doresc sa citesc “Citind Lolita in Teheran.”!