Poli sunt şi eu

Se vorbeste la stiri, la radio si la televizor, se vorbeste in statie, la birou, in piata sau in centru, se mai vorbeste si pe internet, pe bloguri, in ziare sau pe stadion. Stie deja toata lumea de durerea prin care trece Timisoara si galeria Poli. N-am ales la intamplare cuvantul „durere”, ci il folosesc pentru ca asta avem in suflet cand suntem martorii prabusirii unui simbol al orasului nostru. Pentru ca Politehnica Timisoara, Poli Timisoara, FC Timisoara sau cum i s-a mai spus de-a lungul timpului este un simbol. Asa lipsita de palmares cum e ea, asa decolorata cum a ajuns, Poli face parte din inima oricarui timisorean adevarat. Nu poti sa tii cu alta echipa daca te-ai nascut si ai crescut in Timisoara. Poate si daca nu esti de-al locului ajungi sa aderi la religia violeta.

Nu sunt microbista, nu ma duc la meciuri, nu fac pariuri si nici nu citesc ziare de sport. De fapt sportul pentru mine nu inseamna mare lucru decat atunci cand Romania sau Timisoara sunt in prim plan. Daca va intrebati atunci de ce scriu postul asta, de ce ma bag si eu ca musca in lapte sa discut evenimentul, de ce ma dau stiutoare cand de fapt ma ghidez dupa stirile de la televizor, raspunsul il aflati mai jos.
Desi a avut ocazia sa straluceasca in multe randuri, Poli si-a dezamagit de multe ori suporterii. Singura data cand am fost pe stadion, m-a dezamagit si pe mine. A pierdut in fata Rapidului si galeria a certat-o. Dar tot galeria o iarta si o primeste la sanul ei cand da de necaz. Poate va amintiti de meciul in care Poli a pierdut cu 8 la 1, mi se pare ca jucau cu Steaua. La meciul ala, pe o ploaie nemiloasa, noaptea, un stadion intreg striga „ Avem echipa, avem valoare”, si culmea, chiar credea in sloganul asta. Hagi a venit la Poli pentru galerie, femeile, copiii, bogatii, saracii, muncitorii si doctorii merg la meciuri pentru galerie. Pentru galerie si pentru atmosfera m-am dus si eu si sentimentul nu poate fi descris. Valuri de emotii si chiar lacrimi au dat peste mine cand am auzit cum acelasi stadion plin aplauda invingatoarea Rapid. Mi-a tremurat barbia cand Rapizii s-au inchinat in fata peluzei si ea prin uralele ei le-a recunoscut victoria. Si totusi Poli era cea din sufletele noastre, cea pe care o purtam pana la meciul urmator, ne consolam cu ideea „bine ca a ajuns pana aici, e bun si locul 2”.

Primaria a vopsit firobuzele si autobuzele in culorile echipei, un omagiu pe care alte orase nu il aduc echipelor lor, poate mai bine pregatite decat a noastra. Si acum cineva s-a facut stapan pe culori (de parca e posibil asa ceva) si vrea sa ni le ia, vrea sa ne ia ceea ce orasul asta iubeste cel mai mult: 11 oameni care incearca sa ii aduca cinste lovind o minge cu piciorul.
Dar pentru ca nu sunt atotstiutoare si pentru ca nu imi place sa vorbesc numai de dragul de a ma auzi vorbind, ma retrag in durerea mea si sper ca momentul in care Poli va reveni (sub orice nume, dar in acelelasi culori) sa fie memorabil, sa revina cu puteri inzecite, sa ne faca inca o data mandri ca suntem timisoreni.

Later edit: acum am citit si postul lui Dan despre protest. Vedeti ca toti timisorenii simtim la fel?