Camera lui Jacob

Autor: Virginia Woolf
Nationalitate: englezoaica
Titlu original: Jacob’s room
Anul aparitiei: 1922
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 7/10
Alte romane de acelasi autor: Spre far, Valurile, Doamna Dalloway

Virginia Woolf e una dintre femeile pe care le admir. Asa ca, ce am citit in facultate nu mi-a ajuns si m-am gandit sa mai pun mana pe inca un volumas din scrierile ei. Aveam pe lista Orlando, A room of one’s own, dar la biblioteca am gasit doar Camera lui Jacob si Jurnalul unei scriitoare + cele pe care le citisem deja. Pentru Jurnal e inca devreme, mai vreau sa citesc cel putin cele doua mentionate si abia apoi sa ma cufund in paginile lui.

Camera lui Jacob ma asteptam sa fie altfel. Desi am citit pe coperta despre subiect, desi n-am luat in seama avertizarea ca e un roman experimental, am purces totusi la citit. Sincer, daca n-as fi fost exilata undeva unde sa am liniste si timp, nu cred ca as fi dus-o la bun sfarsit. Cartea e cam insipida ca subiect, de fapt nici nu pot sa spun ca are unul bine conturat. E o serie de impresii lasate de Jacob in mintea celor pe care ii intalneste si in locurile prin care trece. N-as putea sa povestesc prea multe despre el pentru ca, desi pe coperta era amintit termenul de „bildungsroman”, nu prea poate fi vorba de asa ceva. E drept ca il suprinde pe acesta in diversele lui camere, de cand era un copilas, apoi la Cambridge, mai mult pe la Londra si in diverse altele de prin Italia si Grecia, dar mare lucru din formarea lui ca om nu prea gasim. Aflam unele placeri si neplaceri ce il incearca, pasiunea pentru literatura, franturi de conversatie cu prietenii lui sau momente petrecute in compania femeilor ce ii gadila simturile si ii bantuie mintile.

Cartea e presarata cu detalii, descrieri, divagatii, ni se prezinta gesturi, infatisari, gusturi. Cu toate acestea Virginia Woolf lasa impresia ca nu e omniscienta, ne intampina cu fraze de genul: „la ce s-a gandit atunci Jacob, nu putem sti cu precizie.”

Si aici, ca mai in toate scrierile ei, e obsedanta preferinta ei pentru mare, valuri, faruri si mai ales corabii pe care le personalizeaza si le adapteaza presonajelor sale.

Stilul cartii de deruleaza pe principiul „show, don’t tell” al cursurilor de Creative Writing pe care le-am facut in facultate. Din asta rezulta ca romanul trebuie citit atent, incet, pentru ca orice scapare lezeaza intelegerea. Mie nu mi-a iesit in totalitate, dar cat am putut m-am straduit.

Nu prea stiu ce sa mai spun despre Camera lui Jacob. Am facut cautari sa vad ce au mai scris altii despre ea, insa nimic. N-a citit nimeni cartea. :)) Cel putin n-a scris nimeni despre ea.
De data asta nu va incurajez sa o cititi, nu e o pierdere de timp, insa daca aveti altele mai bune de rasfoit, lasati-o pe cand nu mai aveti nimic. Sau cititi asta, ca poate intelegeti mai mult.