Tomata cu scufiţă

De Jose Saramago am aflat de pe bloguri. Ridicat in slavi si laudat de toata lumea am amanat lectura Eseului pentru ca nu voiam sa fac parte din trend. Citind cartea insa am realizat (pentru a nu stiu cata oara) ca la capitolul literatura ar trebui sa plec urechea cand vine vorba de o carte adulata de mase de cititori. Acum ma numar si eu printre cei care s-ar urca in balconul Operei din Timisoara pentru a striga in gura mare cat de buna e cartea.

Eram pe punctul de a scrie ca titlul n-ascunde nici o filozofie, cand mi-am dat seama ca e chiar opusul acestui gand. In cuvantul „orbire” stau inchise toate simturile, sentimentele si trairile oamenilor, amortirea lor sau dimpotriva intetirea lor. Am citit ca romanul a fost atacat de o asociatie a orbilor pentru ca denigra nevazatorii, insinuand ca orbirea e cauza tuturor relelor. Chiar daca Eseu despre orbire este o distopie, chiar daca scarba, oroarea si stupoarea ating cote maxime, pe masura ce paginile se intorc nu totul poarta semnul negativ. Sa ne gandim la sotia doctorului, singura ce isi pastreaza lumina ochilor, care din prea multa bunatate, dintr-o dragoste enorma pentru oameni si sotul sau, renunta la ea insasi si se transforma intr-o calauza pentru cei care nu vad. La ea ceea ce orbeste e rautatea, apoi zgarcenia si egoismul, inlocuite cu antonimele lor si dand nastere unui personaj de exceptie si de un altruism iesit din comun. Apoi sunt celelalte personaje, fata cu ochelarii fumurii care il protejeaza pe baietelul strabic, medicul care ii ingrijeste pe bolnavi, femeile care isi ofera trupurile pentru ca ceilalti sa manance.

Pe scurt despre subiect: intr-un oras fara nume, care poate fi oriunde in lume, o epidemie de orbire alba pune stapanire pe toti locuitorii, rand pe rand. Primii sunt dusi in carantina la un spital de nebuni, si sunt paziti de soldati inarmati pentru a nu iesi sa raspandeasca boala. Aici au loc tot felul de intamplari, printre care impartirea orbilor in doua tabere, astfel incat unii ajung sa ii terorizeze pe ceilalti. Hotie, viol, crima, iata ordinea in care evolueaza lucrurile. Dupa un incendiu provocat la spitalul de nebuni, orbii reusesc sa evadeze. Ce gasesc pe strazi e de neimaginat.

Personajele nu au nume ci sunt numite dupa una dintre trasaturile care ii defineste: primul orb, batranul cu legatura neagra, cainele lacrimilor. Punctuatia e ciudata, fara linii de dialog, fara semne finale, un stil ce-l deosebeste pe Saramago de alti scriitori. Ar putea lasa impresia ca e o carte greu de citit. Nimic mai fals. E o placere sa vezi cum corpurile de text fara aliniat dau impresia ca ai citit un dialog de cateva replici.

O continua senzatie de 1984 m-a urmarit inca de cand am aflat de monitoarele prin care li se repeta orbilor regulamentul sau de portavocea ce ii anunta ca le-a venit mancarea. De multe ori fac referire la cartea lui Orwell poate pentru ca e prima distopie pe care am citit-o, insa nici Eseu despre orbire nu e mai prejos.

Apoi, cand orbii s-au impartit in doua tabere, cei buni si cei rai, mi-am adus aminte de Imparatul mustelor si de rautatea acelor copii care isi doreau sa conduca peste altii mai slabi ca ei.

Pagina cu pagina am avut sentimentul ca ma uit la un film. Pentru cata orbire trateaza, cartea e extraordinar de vizuala. Motiv pentru care am cautat sa vad daca nu cumva s-a gandit cineva sa faca si un film. Surpriza! Blindness e ecranizarea acesti carti exceptionale si cu putina critica de care sunt in stare, am gasit ca e o punere in scena foarte buna. Daca ati citit cartea, neaparat vedeti si filmul, daca n-ati citit-o, e obligatoriu sa o faceti.

Ah si inainte sa inchei, contrar multor pareri ca finalul e nepotrivit, dezamagitor sau previzibil, mie mi-a placut si m-am bucurat ca s-a sfarsit asa si nu altfel.

Expozitia trebuia pusa online cam acum o saptamana, ca asa v-am promis. Nu vreau sa credeti ca nu ma tin de cuvant, insa cu sarbatorile astea, cu toata lumea plecata si cu o groaza de treburi pe capatana, m-am gandit ca e mai bine sa o aman pe cand toti revenim de pe unde am plecat si pozele pot fi admirate asa cum trebuie, de toata lumea.
Eu sunt tare bucuroasa ca ati raspuns asa de multi la rugamintea mea si sper sa mai apara si alti viteji dupa ce vor vedea frumusete de galerie.
Si alta bucurie a fost ca in sfarsit am ajuns sa ii „cunosc” si fizic pe cei pe care ii citesc si care ma citesc si nu stiam cum arata.
Nu mai trancanesc aiurea si ii introduc in scena pe ochelaristii care mi-au trimis chipurile lor. Ordinea este cea a trimiterii emailurilor sau a comentariilor lasate, mai putin a lui Iubi, caruia i-am acordat eu locul I, fiind perechea mea ochelarista.

1. Iubi

2. Lollitta

3. Dianora

4. Corina

5. Denisa

6. Barbie

7. Shrekutza

8. Esk

9. Andra

10. Tartoras

11. Lilisor

12. Dan Messer

13. Andreea

14. Nicole

15. Motanica

16. Cristi

17. Crinutza

si Zoli, care s-a abatut de la regula, dar de data asta fac o exceptie si pun si poza lui

Cine mai doreste? Cine mai pofteste?

Au trecut si cele 4 zile de vacanta si, la fel ca de-obicei, m-am intors mai obosita decat am plecat. Am vrut sa scriu un singur rand despre aceasta excursie, si anume: „La Budapesta n-a fost asa cum m-am asteptat”. Insa nu vreau ca peste ani, cand uitarea se va instala pe ici pe colo in cotloanele memoriei sa nu mai gasesc pe nicaieri impresiile pe care mi le-a lasat capitala Ungariei.

N-a fost cum m-am asteptat pentru ca pe langa intamplari frumoase au avut loc si evenimente nedorite despre care o sa pastrez tacerea, dar mai ales o seara de Revelion chiar dezamagitoare. Am plecat din Timisoara pentru a vedea ceva deosebit, pentru a admira focuri de artificii impresionante, pentru a sarbatori cot la cot cu fratii unguri, insa am avut parte de o adunatura de tarani, de o scena galagioasa, de formatii ce cantau melodiile celebrilor Take That sau Beyonce, de petarde aruncate intre picioarele noastre si de artificii ieftine aruncate in aer de public. Miros de urina ce urca ametitor din gura metroului, oameni beti si murdari cu peruci colorate urlau peste tot, suflau intr-o corneta gigantica pentru a vesti venirea noului an. Un vacarm de nedescris de care nu stiam cum sa fugim mai repede. Insa ne tot consolam cu ideea ca n-am fost noi in locul in care trebuia.

De vazut am vazut o mare parte din oras, am ratat cateva obiective, dar asta e, o sa mai facem si alta excursie, poate candva la primavara cand o fi mai cald, ca acuma frigul ne-a cam taiat din elan.
Budapesta este un oras frumos cu o arhitectura deosebita si cu nenumarate puncte de atractie. Cu un sistem de transport in comun demn de invidia romanilor, am putut sa ne deplasam destul de repede dintr-un punct in altul, desi stateam la mama dracului in capat de oras. Despre cazare numai de bine. Am innoptat la un camin de studenti, intr-o camera foarte curata si calduroasa, dotata cu bucatarie si baie, cu apa calda si gaz la discretie. Magazine deschise la orice colt, chiar daca fusese Revelionul si apoi Anul Nou. Nota 10 la capitolul administratie.

Nu prea stiu ce sa va mai povestesc, asa ca o sa las pozele sa va vorbeasca in locul meu.
Bine v-am regasit.

Statuia libertatii

Eu cu statuia libertatii

Palatul regal vazut de la statuie

Undeva in curtea citadelei

Muntele Gellert

Kilometrul 0 (cu Super Andrea si verisoara mea)

In curtea Palatului Regal

Tot acolo dar cu Iubi

Un pom care mi-a placut mult

Bastionul Pescarilor (bine ca era iarna si pomii desfrunziti - se poate vedea in intregime)

Parlamentul (avem fooooarte multe poze cu cladirea asta, din toate unghiurile)

(cum ziceam mai sus) eu cu verisoara mea

Palatul Regal vazut de la Parlament

Bastionul Pescarilor vazut de la Parlament

House of Terror

Piata Eroilor

Vajdahunyad (Super Andrea zicea ca arata ca un castel din povesti )

Basilica Sf.Stefan vazuta din spate

Aceeasi basilica vazuta din fata

Cupola ei

In interior

Muuult mai multe poze (fix 242 in albumul de pe Picasa). Merita.

Ce coincidenta! Mi-am cumparat calendarul de birou din dorinta de a calatori, cel putin imaginar prin toate capitalele prin care ma purta el. Si uite, ca luna asta chiar s-a nimerit sa ma duc acolo unde decembrie se simte la ea acasa. 4 zile de vacanta binemeritata, 4 zile in care n-o sa ma gandesc deloc la ce las in Romania, 4 zile in care imi doresc sa-mi sune telefonul doar la miezul noptii, 4 zile in care voi vizita frumoasa Budapesta. Ne citim pe 4 Ianuarie, cand revin cu povesti, poze si impresii de la unguri. Am amanat putin expozitia de ochelaristi pentru ca n-am avut timp sa o pregatesc. Insa va fi draguta foc. Am terminat Eseu despre orbire si abia astept sa va vorbesc despre el. Am multe de scris cand ma intorc, deci nu plecati prea departe. Petrecere frumoasa si va mai urez o data ce v-am urat in postul trecut:

Fie ca 2009 sa va aduca exact atat cat va doriti, atunci cand va doriti si pe cine va doriti.
La multi ani!

PS. Pentru cei pe care ii intereseaza, sambata pe 3 ianuarie, la ora 22:30, pe RaiUno va fi musicalul Notre Dame de Paris cu Garou. Iiiii, me happy happy happy.

M-am plans la toata lumea si am strigat in gura mare ca anul asta, 2008 pe numele lui, a fost cel mai prost an din viata mea de pana acum. Indraznesc sa sper si sa imi doresc sa nu mai am parte de nici unul la fel, insa stiu ca dau dovada de naivitate si ca multe rele mi se vor mai intampla si de acum inainte. Vreau doar sa nu vina toate grupate ca anul asta. Inca o data, ma bucur ca am blog si ca acum, la sfarsit de an, pot trage linie sa imi amintesc mai bine tot ce s-a intamplat.

La sfarsitul lui 2007 scriam ca am avut parte de cel mai linistit an. Si ce sa vezi mofturi pe capul meu, eram si ofticata din cauza asta. Mare proasta am fost… Nu banuiam ca anul asta voi avea parte de atata agitatie sufleteasca cat sa imi ajunga pentru multi ani ce vor sa vina. Voiam distractie si iesiri cat mai multe; ar fi trebuit sa zic merci, ca anul asta nici atatea n-am avut cate am avut in 2007. Cu calatoriile la fel, aveam impresia ca o sa vad jumatate de Europă si mai visam si la Malta sau Egipt. Biata naiva ce eram… am ajuns in Muntenegru si la Bucuresti. Atat.

Apoi prin martie, o leapsa ma punea sa imi fac planuri pentru primavara. Parca de aici s-au mai implinit cateva, insa le luam pe rand, ca nu-i graba. Si asa, postul asta e unul lung, mai mult pentru propria mea satisfactie, decat pentru delectarea voastra, asa ca s-o luam frumos pe luni:

Ianuarie:
-    nimic rau, cel putin blogul n-a consemnat.
-    din categoria „15 minute de celebritate”: am aparut prima oara in ziar, s-au scris povesti despre mine (1 si 2)

Februarie:
-    inceputul necazurilor: durere infernala de cap, zilnica, ce s-a lasat cu vizita la neurolog si la tomograf (dar cica nu aveam nimic, urma sa merg la ORL-ist)
-    noroc cu Google Reader, ca mi-am pierdut 7 posturi cu tot cu comentarii; posturile le-am salvat de acolo, insa comentariile pierdute pentru totdeauna. Am invatat sa imi clonez blogul cel putin o data la doua zile.

Martie:
-    din nou depresie
-    am ramas fara masinuta si nici pana in ziua de azi nu s-a cumparat inca una in locu-i astfel incat sa ma bucur si eu de vacante pe unde vreau eu
-    mi-am cumparat-o pe Konsuelo, conform planurilor
-    am aparut in revista ON de la Vodafone

Aprilie:
-    filme, schimburi de carti, concerte caritabile, lepse
-    Pastele la Baia Mare
-    achizitionarea unui S5, asa cum planuisem in martie

Mai:
-    am implinit un an de blogging
-    inceputul necazurilor provocate de boala mamei mele (nu prea am scris pe blog si e o poveste pe care vreau sa o tin departe de lumea asta)
-    am salvat pisicuta de la o viata grea sau poate chiar de la moarte

Iunie:
-    putine posturi
-    singura participare la Masa Critica, apoi Street Delivery si lunarul bloggers meet
-    tatal lui Iubi a facut infarct

Iulie:
-    tristetea continua in afara blogului
-    un alt concert caritabil
-    Edy mi-a spus ca o sa moara si asa a fost
-    excursie la Herculane
-    prima vizita in capitala
-    primul concert adevarat la care am fost vreodata

August:
-    concediu in Muntenegru
-    dor de toamna

Septembrie:
-    am aparut in Timis Online
-    revolutie violeta la Timisoara
-    mami in spital
-    festivalul Plai
-    sunt trista in continuare
-    inscrierea la cursul foto, abandonat dupa ~2 luni
-    blogmeet cu karaoke

Octombrie:
-    cursa ratustelor pe Bega
-    schimbare de look pentru blog
-    ziua mea, destul de trista, dar cu foarte multe surprize
-    am fost in direct la radio (de 2ori)
-    team-building reusit, pe Varful lui Stan si pe Valea Cernei
-    am participat la Verde pentru biciclete

Noiembrie:
-    aproape ca unul dintre catei era sa imi fie omorat de un amstaff
-    depresie din nou
-    expozitie de picioare

Decembrie:
-    un alt diagnostic urat pentru mama mea, o alta criza
-    Timisoara se pregatea de Sarbatori
-    la ORL-ist am ajuns abia luna asta, desi ar fi trebuit prin februarie. (am primit tratament, dar nu l-am urmat)
-    cazul lui Lucian Reja m-a impresionat peste masura
-    Sarbatorile, mult mai linistite decat le-am preconizat eu
-    la Budapesta ajung abia de revelion, desi m-am chinuit tot anul sa plec acolo pentru un weekend

Pe langa toate astea, prietenele mele au trecut prin despartiri dureroase, mamele unora sunt mai bolnave ca ale altora, matusa mea se confrunta cu niste pierderi financiare imense, si as mai putea continua ca lista nu se opreste aici. N-am nici un regret pentru schimbarea acestui an. Imi pun multe sperante in 2009, ma agat de superstitia ca 9 e o cifra norocoasa pentru mine (eu fiind nascuta pe 9), imi doresc cu disperare sa am parte de liniste sufleteasca si mentala, sa nu ma mai doara stomacul de fiecare data cand imi suna telefonul, sa pot sa rad, fara sa ma gandesc ca in timpul ala cineva poate pati ceva.

Imi doresc un 2009 fara stirile de la ora 5, fara asa multe accidente, fara atata rautate si fara atata criza. M-am invatat minte, si nu mai fac planuri, nu are rost pentru ca uite ce s-a ales de ele. Prefer sa fie de-alea pe scurta durata, pe care sa le pot implini prin forte proprii.

Va doresc si voua ca anul 2009 sa nu fie asa ca asta care se incheie, sa vi se indeplineasca tot ce v-ati dorit in 2008 si nu s-a indeplinit.

Despre prima carte cu stafii pe care am citit-o am amanat cateva zile sa scriu. Am facut o pauza de carti „grele” si am ales din biblioteca, una ce mi se parea mai usurica pentru a nu ma mai consuma si din cauza lecturii.

Un loc placut si numai al lor parea sa imi ofere exact relaxarea pe care o cautam, insa problematica si vesnicele intrebari pe care moartea le ridica, m-au impiedicat sa savurez cartea pe nerasuflate. In micul rezumat de pe prima pagina scria ca stafia unui barbat si cea a unei femei se intalnesc intr-o zi caniculara, iar eu de aici m-am dus cu gandul la o frumoasa poveste de dragoste, ce urma sa-mi alimenteze credinta ca dupa moarte nu e totul pierdut si ca inca ne mai preocupa lucruri pentru care de fapt traim pe Pamant. Ar trebui sa incetez cu incercarile de a ghici subiectul pentru ca de foarte putine ori mi se confirma banuielile si risc sa raman dezamagita. Povestea de dragoste dintre cele doua stafii se intampla in cele din urma, dar va spun mai incolo despre ea.

Personajele principale sunt cele doua spirite, Michael si Laura, dar si batranul Rebeck si doamna Klapper. Viata si moartea se impletesc prin derularea dialogurilor atat intre cei doi vii, cat si intre cei doi morti si ce e si mai de necrezut, intre vii si morti. Batranul Rebeck locuieste de 19 ani in cimitirul Yorkchester din New York si in afara de stafiile celor ce populeaza cimitirul, se mai converseaza cu un corb, care are grija sa ii furnizeze de-ale gurii. Avand posibilitatea de a vorbi, corbul ii tine companie si il tine la curent cu mersul vietii din afara cimitirului, insa nu fara sarcasmul unei fiinte care nu vrea sa se ataseze de nimeni. Ii aduce de mancare pentru ca e in natura ciorilor sa care ceva cuiva, nu pentru ca i-ar fi drag sau mila de el.

Michael Morgan a murit in urma unei otraviri, de care este suspectata sotia sa, Sandra. Foarte indragostit de aceasta, cand o intalneste pe Laura, ii vorbeste despre ea destul de des, lasand impresia ca e singurul lucru pe care nu vrea sa il uite. Laura, moarta intr-un accident de masina, nu-si doreste sa intarzie momentul uitarii definitive, pentru ca vrea sa se desprinda cat mai repede de tot ce a insemnat viata ei pe Pamant. A dus un trai nefericit si nici macar moartea nu ii poate oferi o bruma de nepasare.

Clipa in care pe Michael il loveste revelatia ca o iubeste pe Laura e putin neverosimila si usor fortata. De aici parca a inceput sa nu-mi mai placa romanul si toate inconsecventele peste care am dat s-au constituit drept noduri in papura. Declaratiile pe care cei doi si le fac dintr-o data sunt parca spuse doar din dorinta de a conferi povestii o linie romantica. Subit, Michael o iubeste pe Laura, fara de care nu mai poate concepe moartea, dintr-o data avantul lui sentimental o convinge pe fata ca e frumoasa, ca e tot ceea ce el isi doreste. Asta dupa ce pe tot parcursul cartii am fost martori la intrebarile si trairile cu care s-a confruntat Michael cand era vorba de Sandra.

Apoi, trupul lui Michael trebuie mutat in alt cimitir si cica povestea lor de dragoste, abia inceputa, e in pericol de a se sfarsti. De ce? Parca spiritele erau libere, nu legate de trupuri. Nu scrie nicaieri ca sufletele trebuie sa urmeze ambalajul pe care l-au parasit dupa moartea acestuia.

Ca film, cred ca subiectul ar avea mai mare succes. Recomand cartea numai intr-o pauza de-asta intre capodopere.
Am gasit la Cinabru si pe bookblog doua recenzii care completeaza anumite aspecte pe care eu le-am lasat pe-afara.

Gand in gand cu bucurie, Tudor m-a lepsuit cu colinde. De cateva zile ascult numai muzica de sezon ba la lucru de pe CD, ba la radio pe MP3 player, ba prin mall sau in orice magazin. Si cu toate astea nici urma de spirit de Craciun. Si am concluzionat ieri ca e din cauza lipsei zapezii. Adica daca ar fi nins macar asa in scarba zilele astea, parca m-as mai fi lasat si eu patrunsa de atmosfera, dar asa… nici poveste. Asta insa nu e o piedica sa nu fac publice niste cantece asa dragalase cu zurgalai.

Ca tot romanul il ascult pe Hrusca, Narcisa Suciu si Paula Seling dar cum am luat de pe net un folder numai cu melodii de Craciun, ascult de toate. Si imi place la nebunie albumul pe care l-au scos Kelly Family de sarbatori, imi place si cel al lui Elvis Presley, cateva de la Michael Bolton, sa nu uit de Boney M… si pentru voi, preferatele mele:

Elvis Presley - Blue Christmas

Elvis Presley - Silent Night

Gene Autry - Rudolph, the red-nosed raindeer

Cliff Richard - Mistletoe and wine

Stefan Hrusca - Afara ninge linistit

Stefan Hrusca - Colindul Cerbului

Dolly Parton - Santa Claus is coming to town

Narcisa Suciu - Florile Dalbe

Paula Seling - Domn, domn sa-naltam

Paula Seling - Colo’n Josu’

Nat King Cole - The First Noel

Shakin’ Stevens - Merry Christmas Everyone

Queen - Thanks God is Christmas

The Kelly Family - Little Drumer Boy

The Kelly Family - White Christmas

The Kelly Family - One more happy Christmas

The Platters - Please come home for Christmas

Mai departe catre: Nuzzu, 2 Smart Cherries, Dianora si Druje.

Sarbatori fericite si un Mos Craciun incarcat de daruri.

Motivul pentru care mi-am facut ochelari a fost dorinta de a fi pă trend. Eram printr-a 11-a cand mi s-a parut mie ca as fi mai cool si as arbora un aer mai de intelectuala daca mi-as parca niste biciclete pe nas. Si incep eu cu figuri de-alea ca nu mai vad bine la tabla, ca abia reusesc sa citesc, bla bla bla, povesti de aburit parintii. Sanatatea copilului e mai importanta ca toate asa ca n-au ezitat si m-au dus la control oftalmologic. -50 si la un ochi si la celalalt. Na, tot e bine ca au gasit ceva, imi zic eu in sine-mi, ca altfel riscam sa raman in afara trendului. Azi asa, maine asa… dar poimaine deja incepeau sa ma deranjeze, sa nu mai vreau sa ii port si brusc parca vedeam mai bine. La scoala ii purtam ca totusi nu prea bateam eu pana la tabla, dar in pauze si acasa, fara. A trecut vremea, am ajuns la facultate si m-am ciocnit cu amfiteatrele, spatii largi si locuri indepartate de tabla. Provocarea abia acum mijea si iata-ma-s in ipostaza de a nu putea studia fara ochelari. In timp, dioptriile s-au schimbat, dar eu tot nu port ochelarii zilnic si intotdeauna asa cum ar trebui. In schimb la calculator nu pot fara ei, chiar daca sunt de distanta. De citit ma descurc si la televizor nu prea mi-i trebuie, o data pentru ca nu prea deschid televizorul si a doua oara ca inteleg engleza si nu tre’ sa citesc. Acum „ma mandresc” cu dioptrii de -1 la stangul si cu -75 la dreptul.

Si iata ca ajungem de fapt la subiectul postului: abia am asteptat sa mai treaca un pic de timp sa pot lansa o noua expozitie. Va mai amintiti cea cu picioarele, nu? Pentru ca v-a placut, imediat, pe loc si instantaneu mi-a venit atunci ideea de a va propune sa facem una cu ochelaristi. Sunt multi printre voi, pe unii ii stiu personal si sper sa se autosesizeze, pe altii ii rog, daca vor sa imi trimita poze cu ei (daca vor sa ramana anonimi pot decupa poza numai cu ochisorii din spatele ramelor) si sa le expunem aici sa vada toti ca a purta ochelari nu e o rusine. Haideti, ca imi verific mailul tot la 10 minute.

Am primit un mail saptamana trecuta si spre deosebire de alte spamuri pe care le sterg imediat cum le deschid, asta mi-a captat atentia. Pentru a nu spama si eu la randul meu trimitand mailul mai departe, il fac si mai public, punandu-l pe blog.

Nu stiu cati dintre voi erati la curent cu numarul ICE, insa Wiki ne informeaza ca eu sunt cu 3 ani in urma si abia acum am aflat ca un paramedic din Anglia a promovat acest program, datorita dificultatii in care era pus cand, ajuns la locul accidentului, nu stia pe cine sa sune ca sa anunte tragicul eveniment.

ICE este acronimul expresiei englezesti „in case of emergency” si este indicat ca toti sa avem printre contactele din agenda celularelor noastre fie un ICE, fie doi (ICE 2), fie trei (ICE 3), adica persoane pe care politia, salvarea sau pompierii sa le poate contacta in cazul in care patim ceva. Fiind indici internationali, in cazul in care ni se intampla ceva intr-o tara straina, familia sa fie imediat anuntata.
Eu zic ca e o idee excelenta.

Am reusit sa o plictisesc pe Oana, cred ca si pe Andra, dar ma tin de cuvant si fac leapsa asta care a circulat peste tot. Cica barbatii sunt curiosi de ce caram in geanta dupa noi. Hm… asa sa fie, baieti? Oricum, car si eu cam ce cara orice femeie, strictul necesar. Si avem o poseta pentru ca n-avem asa multe buzunare si pentru ca nu se intampla ca in desene animate sa putem scoate din poznar sau din blanita toate chestiile de care avem nevoie.

Cand ma descalt de adidasi si cand in loc de geaca sport port palton, de brat imi atarna asta:

Puneti propozitia de mai sus la forma negativa si o sa stiti cand il port pe el:

Asta e pentru orice fel de imbracaminte pentru ca are scopul nobil de a transporta aparatul foto.

M-am cam chinuit sa improvizez un mic studio foto la mine in camera, ca sa pot sa scot niste poze fara parchet, pereti denivelati sau covor bej, si pana la urma am apelat la o cuvertura de prin dormitor. Si iata ce contin gentile mele:

Intrebari?
Am o vaga banuiala ca ele n-au facut leapsa asta: Cretzulina, Ralk, Happy Chicken si Costina.

Later edit:

Bineinteles ca am si chestii mai femeiesti prin poseta, insa nu le-am pus in poza.